Această prezentare necesită JavaScript.

Razboiul Mondial , Petrolul si ………..Morenii !!!

Noua lege a petrolului din 1942 confirmă că bogățiile subsolului aparțineau statului și se încurajează capitalul românesc, chiar dacă în 1941 „Continental Oil’ controla întreaga industrie de petrol.4

Situația de pe front impune noi raporturi româno-germane. Astfel germanii merg cu pretențiile lor până acolo încât prin Protocolul din 11 ianuarie 1943 (fila 165, dosar vol. 37) semnat de Clodius și Mihai Antonescu, cer și obțin ca guvernul An­to­nescu să îngrijească prin măsuri administrative și la nevoie chiar prin legi, ca ex­portul de produse petrolifere către Germania și Italia să fie sporit prin re­strân­ge­rea consumului intern și prin sporirea producției5.

În felul acesta în 1943 se fac încercări pentru repunerea în funcțiune a Schelei Colibași6, rezultatele fiind infructuoase, iar geologii au depus memoriile necesare pentru zona Vișinești-Provița și Ocnița-Malul Roșu.7

Guvernul Antonescu elaborează un decret-lege privind transformarea instalațiilor cazanelor industriale, spre a trece la consumul de combustibil solid în loc de cel lichid8, documentele vremii consemnând multe asemenea mărturii ce prezintă intenția guvernului de a respecta convențiile germano-române.

Statisticile oficiale arătau că în 1943 Germania ajunsese să acapareze, ea singură, aproape 80% din totalul exporturilor de produse petrolifere al României, de unde în 1939 ea acapara 20% din acest export9, arătând că și în domeniul comerțului petrolifer în perioada războiului au loc modificări spectaculoase.

Războiul aduce populația în stări paradoxice. Durerea pricinuită de frontul propriu-zis este accentuată de starea de mizerie de acasă. „Situația salariaților a devenit din ce în ce mai grea’, puterea de cumpărare a scăzut foarte mult, salarizarea „nu rezolvă greaua problemă a existenței salariaților’10 arăta revista „Monitorul petrolului românesc’, purtătorul de cuvânt al acestei industrii, cândva înfloritoare. Aceeași revistă recunoștea că „se simte o mare lipsă de îmbrăcăminte și încălțăminte pentru muncitorii din industria de petrol’ și că nici „latura alimentară a problemei’ nu mai poate fi soluționată de aceștia’

Întreprinderile petrolifere au fost militarizate, muncitorii au fost siliți să se înregis­treze la comandamentele militare și să poarte banderole cu numărul de înregistrare. Pe străzi și în schele, muncitorii nu aveau voie să circule în grupuri mai mari de 3 oameni și aceasta numai în anumite ore, când veneau sau plecau de la lucru.12

În întreprinderi a fost introdusă pedeapsa cu bătaia și cu carcera. Pentru o simplă întârziere de la lucru, muncitorul era bătut și închis în carceră iar dacă lipsea câteva zile, era arestat și deferit curții marțiale spre judecare.13

Muncitorimea, alături de întregul popor, a suferit toate consecințele anilor de război, a luptat cu curaj împotriva tuturor nedreptăților sociale ce se accentuau începând cu instalarea dictaturii lui Carol al ll-lea.

În anul 1938, odată cu instaurarea dictaturii carliste, se desființează oficial sin­di­­catele muncitorești și în locul lor se înființează breslele, organe cooperatiste.

La început aceste bresle au fost sabotate de muncitori. Apoi, muncitorii se vor înscrie în masă, pentru a le transforma în organe de revendicări economice.

Datorită acțiunilor greviste din anul 1939, societatea „Steaua Română’ va fi nevoită să accepte un nou contract colectiv, care va fi aplicat și la celelate întreprinderi morenare.

Odată cu instaurarea la 6 septembrie 1940 a guvernării Antonescu, „Casa Poporului’ din Câmpina, este evacuată și sigilată de către autorități.

Din vechea „Casă a Poporului’, legionarii au scos tot mobilierul iar „bogata ei bibliotecă, ca și arhiva și alte materiale documentare le-au transportat în piața orașului, unde le-au dat foc’.14

S-au pierdut astfel documentele istorice de o inestimabilă valoare pentru mișcarea muncitorească morenară și din Valea Prahovei, documente ce prezentau evident un anumit punct de vedere, oricum deloc de neglijat.

Odată cu antrenarea țării în război, începe să se manifeste tot mai pregnant criza economică, ce se va adânci pe măsură ce mersul evenimentelor va deveni nefavorabil.

Încă din luna martie 1939, când s-au făcut primele concentrări de trupe la granițele României, starea de spirit a populației era neliniștită, iar reprezentanții muncitorilor din județ arătau: „la un eventual război contra rușilor, românii nu o să lupte’ .15

La 1 martie 1940, ca urmare a reclamației lucrătorilor de la schela petrolieră Gura Ocniței a societății „Concordia’, ancheta făcută de către Inspectoratul Muncii Târgoviște scoate în relief maltratările la care au fost supuși lucrătorii din partea conducerii acestei societăți.17

La 22 aprilie 1940 muncitorii schelei Gura Ocniței, printr-un memoriu trimis Inspectoratului Muncii Târgoviște, cer sporirea salariilor, indemnizație pentru chirie, gaze, plătirea orelor suplimentare, Contract Colectiv de muncă, ș.a.18

O altă serie de nemulțumiri sunt semnalate de către Legiunea de jandarmi Dâmbovița, la 25 aprilie 1941, din partea lucrătorilor petroliști de la Schela Gura Ocniței din cauza proastei salarizări, răului tratament și a lipsei locuințelor.19

În martie 1942 comandamentul militar al societății „Concordia’ din Gura Ocniței, concediază pe mecanicul Popescu A. Ion pentru insubordonare, sabotaj și instigare la dezordine, fiind deferit spre judecare Curții Marțiale din Ploiești.20

Subinspectoratul Muncii Târgoviște era informat prin mai multe note că muncito­rii de la societățile „Unirea’, „Concordia’ și „Prahova’ sunt foarte agitați, luându-se măsurile de precauție pentru a nu „se strecura agenți comuniști în rândurile lor’.21

Datorită comuniștilor, autoritățile sunt foarte îngrijorate de agitația muncitorilor, ce discută deschis „că orice răbdare are o margine’, iar muncitorimea de la socie­tatea „Prahova’ Schela Gura Ocniței este complet comunizată’.22