DESPRE OAMENII DIN VALEA LUNGA CU RESPECT SI ADMIRATIE !!!

     Este dificil sa mai adaugi ceva la biografia vasta a OMULUI  BENONE POPESCU, ce a ales la terminarea facultatii sa opteze pentru un post de profesor , la o modesta Scoala Generala dintr-un sat al unei comune a judetului Dambovita , comuna natala , si sa creada cu toata fiinta lui ca daca vrei cu adevarat si la tara poti sa faci invatamant de calitate ( „marturie” stau numerosi elevi proveniti de la aceasta scoala care peste ani au ajuns personalitati respectate in colectivele in care s-au integrat si isi amintesc cu placere si recunostinta despre „Domnul Bibi” de la Scoala Generala Valea Lunga Gorgota )
     Suntem veri de gradul 2 si dupa mama si dupa tata . Mamele noastre provin din Satul Colibasi si au fost verisoare primare iar mama tatalui meu si tatal lui BIBI au fost frati , doi dintre copiii Preotului Nicolae Popescu si ai Preotesei Maria , descendenti direct ai unui PARCALAB DE PLASA pe numele lui RADU PARCALABU .
      Asa se face ca BIBI POPESCU cu migala si multa rabdare a reusit sa faca ARBORELE GENEALOGIC AL FAMILIEI incepand cu anul 1765 .

Am deosebita placere  sa va ofer cateva fragmente  din biografia  acestui OM  scrise chiar de domnia sa .

MULTUMIRI SI RECUNOSTINTA , BIBI POPESCU !!!
Catina Prahova ,
24.02.2018

                                                             Profesorul Benone Popescu

                            SI UNA DIN CARTILE SALE  IN CARE „ISI CAUTA SI ISI GASESTE RADACINILE” 

     Ca să ies din tiparul c.v-urilor, am să mă refer la activitatea social-obștească pe care am realizat-o până acum.

În anul 1972 reușesc să revin în comună ca fiu al satului, plin de energie și elan. Îmi propusesem două obiective de realizat:

1. Pe linie profesională, să contribui la bunul renume al fiilor satului, comuna Valea Lungă fiind considerată ca „Vale a directorilor”, pentru că mulți cetățeni ai comunei noastre au condus, sau conduc destinele unor unități industriale, sau primăriile unor orașe;
2. Să am grijă de părinții mei, asigurându-le o bătrânețe liniștită.

      În privința realizării primului obiectiv, m-am implicat în activitatea profesională și social-obștească încă de la început. Având ca exemplu rude care s-au întors la școala unde au învățat, dar ca învățători (cazul bunicului meu Tache Popescu și a fiului său Alexandru T. Popescu), iată că acum este rândul meu.

      În toamna anului 1972 îmi încep activitatea didactică la școala unde am absolvit cele 7 clase elementare, în calitate de profesor de fizică-chimie, unde voi activa timp de 34 de ani, până la pensionare. Deci, mă pot lăuda că mi-am petrecut 41 de ani în școala din satul natal, Valea Lungă-Gorgota. Chiar din primul an (1972) am remarcat grupuri de elevi din clasele VI-VIII, dornici să pună în practică unele cunoștințe tehnice. Am realizat cu ei rachetomodele, fără să ne implicăm cu participarea la concursuri. Am reamenajat laboratorul de fizică-chimie, dotându-l cu truse și aparatură, pe care le procuram de la Inspectoratul Școlar. Elevilor le plăceu să „lucreze” în laborator, redescoperind adevăruri științifice.

      Dar timpul disponibil trebuia să-l împart și pentru activități sociale și obștești. Prin anul 1975 începe construirea Căminului Cultural din satul Gorgota. Pentru că fusesem ales deputat al Consiliului Popular, trebuia să sprijin activitatea de construire a acestui obiectiv, prin mobilizarea cetățenilor. La finele anului 1977 am fost numit director al Căminului Cultural-Gorgota, dar fără indemnizație de conducere (prin extindere de sarcini). Am decis ca inaugurarea noului Cămin Cultural să aibă loc la 23 aprilie 1978. Dar mai erau multe lucrări de finisat.

       Printr-o mobilizare exemplară am reușit ca festivitatea de inaugurare să aibă loc la data fixată. Având ca invitați personalități de la nivelul județului, din partea constructorilor și a conducerii comunei, formațiile artistice ale Căminelor Culturale au susținut un minunat program artistic. Sala devenise neâncăpătoare. În realizarea acestor lucrări am primit sprijin și din partea Bisericii din Gorgota, mare animator și sprijinitor fiind regretatul preot paroh Ionel Petroșanu.

Inaugurarea Căminului Cultural Gorgota – 1978 .Benone Popescu, primul din dreapta, rândul de sus

     Începând din septembrie 1980, când am fost numit director al școlii generale Valea Lungă-Gorgota, activitatea social-obștească a mea, se diversifică. Timp de 19 ani, până la 1 octombrie 1999 am condus colectivele didactice de la grădinițele de copii din satele Gorgota, Izvoru și Ștubeie, școlile primare din Ștubeie și Izvoru și Școala de 8 ani din Gorgota. Multe situații statistice de realizat, multe ședințe la Inspectoratul Școlar. Trebuia să mă îngrijesc de igienizarea unităților școlare, de aprovizionarea cu combustibil (lemne, cărbuni naturali), dar nu trebuia să las pe planul doi îndrumarea și controlul procesului instructiv-educativ. În anul 1981 mi se aprobă demisia de la conducerea Căminului Cultural.

     Benone Popescu, profesor debutant la 15 septembrie1972, primul din dreapta, alături de Mihai Voiculescu, directorul Școlii Gorgota, Nicolae Crăciun, viceprimarul comunei, Voicu Ioana, profesor debutant și Mihai Lăzărescu, profesor de istorie

                               Directorul Benone Popescu lucrând la documente școlare

      Primii 10-12 ani de „directorat” au fost cei mai grei. Se alocau bani puțini pentru igenizarea unităților școlare, cantitățile de combustibil erau insuficiente. Trebuia să apelăm mult la părinți. Aproape în fiecare iarnă rămâneam fără lemne pentru foc. Mobilizam părinții și duminica mergeam la pădure unde făceam lemne. Organizația de pionieri avea plan de realizat la fructe de pădure, borcane goale, maculatură sau sămânță de salcâm. Ca director trebuia să mă preocup de aceste probleme. Fiind fiu de țăran, aveam acasă căruță cu un cal și de multe ori foloseam căruța proprie pentru diferite transpoarte „gratuite”. Dacă solicitam soluționarea unor probleme celor de la nivelul comunei aceștia îmi replicau „nu știu, te-am pus director, descurcăte”, sau „ce, nu ai căruța ta!”. De multe ori, supărat de modul în care îmi răspundeau, îmi prezentam demisia. Dar și primarul și inspectorii școlari îmi replicau: „îți accept demisia, dar o punem pe nevasta ta directoare”, pentru că sunt căsătorit cu o colegă, profesor de matematică. Asta mai lipsea. Era lămurită cu ce se „mănâncă” funcția de director.

       Abia după anul 1992, un fost absolvent al școlii noastre, începe să acorde ajutor substanțial școlilor în privința igienizării și aprovizionării cu lemne pentru foc. Acum pot să-mi văd, în liniște, de activitatea de îndrumare și control la unitățile școlare din subordinea mea.

      În cei 19 ani de „directorat” am căutat să mențin un echilibru în colectivul din subordine, creând un climat de lucru adecvat procesului instructiv-educativ.

     Și acum, după pensionare, discutând cu foști colegi despre „ce mai este prin școală”, îmi spun cu regret „nu mai este ca înainte, armonie între colegi, dumneavoastră știați și să ne certați, când greșeam, dar și să ne apreciați; acum, nici comunicarea dintre noi nu mai există”.

     După „ciolaniada” din decembrie 1989, când tineri „supraâncălziți” venise să spargă toate tablourile cu propaganda comunistă, acțiune pe care nu le-am permis-o, am trecut la realizarea unei noi propagande privind educarea tinerelor generații. Ajutat, în mod special, de către regretații colegi: Crăciun Alexandru-profesor de limba română, Drăgulescu Toma – profesor suplinitor de limba română-limba rusă și Mîndrican Gheorghe – profesor suplinitor, umpleam pereții școlii cu material ilustrativ menit să completeze procesul instructiv-educativ. Lecțiile deschise susținute de noi, cei din colectivul didactic, în cadrul Cercurilor Pedagogice – Moreni, sunt destul de apreciate de cei care au participat la aceste activități.

      Încet, încet, din rândul colectivului didactic aflat în subordinea mea, încep să iasă la pensie. Până la înlocuirea mea din funcția de director, am organizat festivități de ieșire la pensie a următorilor colegi:

• educator Manolescu Ioana, Grădinița V.L. Gorgota;
• învățător Dudău Victoria, Școala Generală V.L. Gorgota;
• învățător Alexandrescu Nicolae, Școala Generală V.L. Gorgota;
• educator Manolescu Margareta, Grădinița Ștubeie;
• învățător Manolescu Emilian, Școala primară Ștubeie;
• învățător Stanciu Maria, Școala primară Ștubeie;
• învățător Voicu Florica, Școala generală V.L. Gorgota;

                           Colectivul didactic al Școlii Gorgota, 15 iunie 2001

Popescu Benone, Mîndrican Gheorghe, Crăciun Alexandru, Voiculescu Mihai, Dragomir Cristina, Pricopie Daniela, Popescu Filoftea, Florescu Viorica, Drăgulescu Toma, Ivan Adina, Cristescu Doina

     În locul lor vin cadre didactice tinere, majoritatea fiind absolvente de liceu. Cu sfaturi părintești, reușesc să le determin să se înscrie la cursuri postliceale de calificare în munca instructiv-educativă. Unele dintre ele îmi mulțumesc: „dacă nu erați dumneavoastră să ne îndemnați, poate că nu mai eram în învățământ!”. Vorbele lor mă face să fiu mulțumit. Înseamnă că am fost un director cu o activitate satisfăcătoare.

      În trecut, un învățător a rămas emblematic pentru sat, pentru școala noastră, învățătorul Ion Haralambie, care între anii 1890-1921 a fost „luminator al satului”. În semn de recunoștință, comunitatea locală îi ridică o statuie, lucrare realizată în anul 1922 de către sculptorul Corneliu Medrea. În anul 1994, reușesc să obțin aprobarea ca Școala Gorgota să-și reia numele de școala „Ion Haralambie”, nume care l-a mai avut și până în anul 1944.

      În anul 1996, în ziua de Înlțare, reușesc să-i fac un parastas de pomenire, la comemorarea a 75 de ani de la trecerea sa în eternitate.

               Prof. Benone Popescu la comemorarea învățătorului Ion Haralambie – anul 1996

          Pe 28 octombrie 2017, în cadrul „Festivalului Folcloric”, la întâlnirea cu fiii satului, împreună cu directorul de Cămin Cultural Valea Lungă, d-l Crăciun Iustin, reușim să aducem în comună, o nepoată (de fapt strănepoată) a distinsului învățător Ion Haralambie. A fost un moment emoționant de ambele părți. După 96 de ani, un urmaș al său venea să îi vadă pentru prima oară, locul unde își doarme somnul cel de veci, străbunul său. Eu sunt foarte mulțumit sufletește. Deși nu-i sunt rudă, m-am ocupat, cât de cât, de „cele creștinești”. Peste puțin timp se vor împlini 100 de ani de la trecerea acestui distins învățător în eternitate! Dacă nu mai pot, sau nu voi mai fi, se va găsi cineva să-l comemoreze?

Al doilea obiectiv pe care mi l-am propus când am venit în comuna natală, era să am grijă de gospodărie, să asigur bătrâneți liniștite părinților mei. Familia noastră era compusă din:

• Dumitru, tatăl, agricultor, fiul învățătorului Tache Popescu;
• Maria, mama, casnică;
• Constantin (Cornel), frate, inginer proiectant I.P.I.P Ploiești;
• Ariton (Titi), frate, inginer petrolist, Trustul Foraj Bascov, director T.C Ind. Pitești, inginer T.C. Ind. Ploiești;
• Viorica, soră, farmacist, cadru didactic universitar, actualmente profesor universitar doctor, Doctor Honoris Caussa al Universității Ovidiu din Constanța;
• Mihail, frate, inginer energetic, șef al secției a-V-a a Uzinei Automecanica Moreni, timp de 24 de ani;
• Benone, profesor fizică-chimie, școala gimnazială V.L. Gorgota;

       Prin profilul meseriei, am fost menit să rămân alături de părinții noștri. Dar vă dați seama că aveam de apărat și prestigiul familiei, al fraților mei, pe lângă prestigiul de care se bucurau unii fii ai satului nostru, ca directori, sau specialiști care au lucrat, sau lucrează în străinătate.

       În iarna anului 1972/1973, m-am căsătorit cu Filofteia (Dorina), profesoară de matematică, colegă cu mine, venită în școala noastră încă din anul 1969, de pe meleaguri muscelene. Încă de la început a cunocut dorința mea de a rămâne definitiv la „țară”, având în grija noastră bătrânețea liniștită a părinților mei, cu care locuiam în aceiași casă, casa mea părintească. Pentru că salariile din învățământ erau, ca întodeauna sume derizorii, trebuia să ducem mai departe și preocuparea părinților pentru gospodărie. Aveam o mică fermă zoo-agricolă: un cal, o vacă (chiar și două), viței, 8-10 ovine, 10-15 iepuri, 10-15 nutrii, până în 10 stupi cu albine, păsări de curte.

     Toate cereau de mâncare, pentru toate trebuia să le acorzi timp de îngrijire. Pentru aprovizionare trebuia să cultivăm pământul: plantații de meri sau pruni, culturi de porumb, cartofi, sfeclă furajeră, zarzavat etc. Vara aveam de făcut 15-20 de căruțe de fân. Muncă și iar muncă. Când nu eram la „ore”, eram țărani. Aveam de crescut, educat și instruit doi copii. Așa cum părinții noștri și-au sacrificat tinerețea, crescându-ne și școlindu-ne pe noi, și noi trebuia să o facem. Renunțând la multe tentații ale vieții, ne-am ajutat copiii să urmeze cursuri universitare:

• Gabriele Octavia, absolventă a Facultății de Matematică de la Universitatea București,actualmente analist-programator la firma IT franco-română Kepller din București;
• Călin Tiberiu, absolvent al Facultății de Energetică, de la Politehnica București,actualmente director de producție la firma Procor Târgoviște;

                                                                       Familia Popescu

        Spre apusul vieții, părinții mei ajunși dependenți de alte persoane, trebuiau îngrijiți. Acordându-le tot sprijinul,dânșii au ajuns la vârste înaintate, tata la 90 de ani, iar mama la 99 de ani neâmpliniți.

        Ca să-mi mențin creierul în funcțiune, am început să cochetez cu „scrierile literare”, realizând acum la bătrânețe, niște încercări literare de „talie mijlocie”, având finalizată o genealogie a neamului nostru. Mai am, acum, de finalizat două lucrări monografice: „Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Valea Lungă-Gorgota”, precum și „Album de familie”, al familiei noastre. În lucrarea intitulată „La capăt de drum” mi-am plâns durerea cauzată de trecerea în eternitate a părinților, fraților sau cumnaților mei. Sunt stihuri scrise din trăiri sufletești. Dar aceste lucruri nu cred că vor mai vedea lumina tiparului.

       După atâția ani, munca depusă până acum și-a lăsat amprenta asupra sănătății mele. Acum, soția mea Dorina duce greul gospodăriei. Pentru tot ce a făcut, face, sau va face în viitor, de când ne-am unit destinele, îi mulțumesc din suflet. Merită toată recunoștința.

Bibi Popescu

17.02.2018

Valea Lungă