PREFAŢA               Tudor  Pacuraru

Instantaneu în zori de mileniu

Universul cărţilor este o lume aparte, derutanta la primii paşi, dar pe care, odată cu trecerea anilor, începi sa o cunoşti din ce în ce mai bine. Astfel, numai arareori titlul „spune” într-adevar ceva despre conţinut dar, în pofida artificiilor mereu noi uzitate de autori, ochiul cititorului experimentat cu greu poate fi înşelat – din primele pagini îţi dai seama daca ai în faţa un roman, proză memorialistica ori vreo mixtura eseistica, aşa cum se obişnuieşte azi, nou experiment pe muchie de cuţit în spaţiul îngăduitor al cuvantului tipărit.

Volumul „Moreni 2002 – clipe în istorie” este una dintre acele rare cărţi pe care, chiar după ce-ai citit-o din doasca-n doasca, stai sa te întrebi în ce categorie sa o clasezi. Probabil într-o categoric numai a ei! La primele pagini, pare mai mult „cine-roman”: manaţi de cursul povestirii ne apropiem tiptil deporţile oraşului Moreni, le tot dam ocol, cu o minuţie baroca a detaliului care mult i-ar fi plăcut lui Lope Felix de Vega Carpio. Pe măsura ce aşteptarea se prelungeşte, unghiurile se schimba, pana ce, asemenea Diavolului şchiop „El Cojuelo”, ajungem sa ne apropiem de sus privind din văzduh urbea – aproape ca ridicam acoperişurile caselor ca sa studiem în de-amanunt viaţa de zi cu zi a morenarilor.

Fiindcă nimic nu scapă: suprafaţa trotuarelor, debitul izvoarelor, stradania profesorilor, numărul şi felul răsadurilor, scorul la ultimele alegeri.

Fiindcă nimic nu e uitat: numele fochistului şcolii, preocupările comerciantului chinez,cei doi alegatori din strada Ciocarliei sau cele 1448 hectare de pădure din junii oraşului.

Ca urmare, parcurgerea acestui volum, starneşte cititorului o subtila plăcere, pe care nu ai aştepta-o din partea unui demers care, în fond, se doreşte a fi o „simpla” monografie a oraşului Moreni. Prin insistenţa sa, prin unghiurile complexe de abordare, care impun cititorului o mare concentrare, rasplatindu-1 însă prin plăcerea ineditului, „Moreni 2002 – clipe în istorie” este cu mult mai mult decat o simpla monografie!. De fapt, demersul autorilor Vasile Dragomir şi Ion Stoica – se situează undeva la limita inefabila dintre eseu, pictura hiper-realista, reportaj şi jurnalism de investigaţie, propunandu-şi un scop extrem de ambiţios: „a înţelege omul anului 2000 din Moreni”.

Şi – placuta surpriză! – cei doi autori chiar reuşesc sa realizeze ceea ce şi-au propus, deschizand „ferestre” inedite asupra vieţii de zi cu zi a unei comunităţi, în întreaga sa complexitate umana, sociala, istorica şi culturala. Este o cu totul neaşteptata reactualizare a străvechiului gen literar al catagrafiei, în zorii mileniului al treilea.

Acest gen monografic integrator situat undeva la limita dintre etnografie, eseu şi istoriografie, a avut momentul sau de glorie acum mai bine de un veac, ajungand la clasicism în anii 20 – 30 ai secuiului trecut. Deşi aparţine, prin filiaţiile sale livreşti, unei familii atat de vechi, lucrarea lui Vasile Dragomir şi Ion Stoica ni se înfăţişează proaspăta, nemarcata de iz arhivistic – ceea ce denota faptul ca, asemenea monografiilor dedicate în ultimii ani „cartierelor pierdute” ale Bucureştilor, demersul nu este unul imitativ, cu atat mai puţin unul epigonic, ci o pornire sincera şi vitala, care îşi afla sursa în actualitatea fiinţării unei comunităţi umane.

Care este, însa, sensul profund al acestei paradoxale renaşteri? Fara îndoiala, lacunele istoriei „oficiale” şi sentimentul, marcat de o discreta tristeţe, al iminenţei unei schimbări de dimensiuni istorice – convingerea ca ne aflam într-un „moment de echilibru, cu tendinţe spre negativ”.

În ce priveşte lacunele istoriei „oficiale”, aceasta a fost motivaţia principala ce l-a determinat pe un Dimitrie Guşti sa declanşeze, acum trei sferturi de veac, o cercetare pe front larg a universului satului romanesc tradiţional, creionand – prin studii ramase şi astazi de referinţă – o „istorie a unui univers anistoric”, care totuşi a servit drept bază timp de aproape un mileniu existenţei poporului roman, deşi a fost pe nedrept ignorata de istoriografia Secolului Romantic. Aceeaşi pornire de „dezcenzurare” a istoriei a produs, în ultimul deceniu, mai multe lucrari de referinţa asupra cartierelor bucureştene dispărute sub lamabuldozerului în anii 80. dar, în aparenţa, o asemenea paradigma nu se potriveşte cu Morenii, unde ochiul trecătorului grabit nu sesizează nici o ruptura, nici o cenzură de-a lungul ultimelor decenii. Este însa doar o aparenţa! Dincolo de falsul aerpatriarhal al urbei tihnit aşezate între dealuri împădurite se afla unul dintre centrele de avangarda ale industriei romaneşti – morenarii numarandu-se printre puţinii romani care au exportat înca din anii 70 automobile în Germania, iar în prezent întreţin un parc rulant la Kandahar. E drept, nu orice fel de parc rulant – e vorba de autoblindate pe roţi, „specialitatea” tainica a acestor oameni discreţi, dar primitori, care au aceeaşi discreţie eficienta, au contribuit decisiv, prin munca lor de înalta specializare, la realizarea podului rutier unicat de la Agigea, la finalizarea circuitelor centralei nucleare Cernavoda şi la alte multe lucrari de referinţa ale secolului ce tocmai s-a încheiat. Ca sa nu mai pomenim de faptul ca multe confecţii purtand prestigioasele „grife” Pierre Cardin, Versace sau Hugo Boss tot de la Moreni pleaca spre vitrinele din Roma, Paris, Viena sau Londra!

Asistam, deci, la un fenomen fara precedent la noi în ţară: „deschiderea” unui oraş parţial „închis”, pe care capacităţile industriale strategice l-au condamnat.

Paginile descriptive alternează, într-o plăcuta diversitate, cu fragmente explicit asumate de personalităţi locale – directori de şcoala, conducători de întreprinderi. Poate cel mai semnificativ în acest sens este capitolul VI al lucrării – intitulat simplu „Viaţa”. Daca nu i-aş cunoaşte pe autori, i-aş suspecta ca s-au inspirat din romanele caleidoscopice ale lui John Dos Passos; demersul lor este unul genuin, asumat cu deschidere faţa de oamenii locului. în numele / pentru care scriu – şi poate cel mai grăitor detaliu este apariţia treptata, în aceasta secţiune a lucrării, a unor ilustrţii prezentand pur şi simplu mulţimea – la sarbatori – la targuri – la munca. Un ochi atent şi avizat poate surprinde însa, în aceste instantanee de mulţime, figura autorilor, prezenta undeva, nici în prim-plan, nici în planul doi – adică exact acolo unde se situează şi în planul abstract al povestirii, ca urmare a faptului ca accepta treptat să-şi abandoneze prerogativele, lăsand concetăţenilor privilegiul asumării scriiturii.

Sub aspect formal, este un demers riscant, care s-ar fi putut solda cu dizolvarea unităţii narative a demersului. Totuşi, monografia are o solida ancorare referenţiala, ceea ce nu îngăduie polifoniei sa se transforme în cacofonie. Aceasta refercnţialitate se manifesta însă într-un mod surprinzător: nu la nivelul lucrurilor, ci la nivelul impalpabil al sufletelor. Profitand de aparenta „absenţa” a celor doi dirijori, feţe noi ies din anonimat în prim-planul naraţiunii, dar nici o clipa armonia ansamblului nu e tulburata: peste tot regăsim aceeaşi viziune şi aceeaşi atitudine demnă, curajoasa, solid ancorata la nivelul filosofici de viaţă a morenarilor – care pare a fi, în fond, principala preocupare a volumului. Da, urbea se schimba. într- adevar, nu întotdeauna se schimba în bine. Dar schimbarea e în firea lucrurilor, iar noi trebuie sa îi facem faţă cu demnitate. Surprinzător, nu regăsim în acete proaspete nimic din acea panică a „conspiraţiei planetare”, nimic din acea agitaţie sterila ce adesea marchează expectativele de viitor în marile metropole – am putea spune ca Morcnii sunt mai pregătiţi pentru globalizare decat multe capitale ale lumii de astazi! Sursele sunt, evident, mioritice – expresie actualizata atot ceea ce are mai bun romanul de la munte. Totuşi, nu este o atitudine „genuină”, folclorica. Noi şi noi feţe se perinda în avanscena naraţiunii, dar limbajul rămane elaborat, şlefuit de frecventarea marii literaturi, şi asta chiar în cazul exponenţilor intelectualităţii tehnice – ceea ce va spune multe viitorimiidespre elitele morenare ale acestor ani, marcaţi de nu puţine lipsuri, dar şi de aura inimitabila a adevăratei culturi.

Şi de-abia ce ne obişnuisem cu perindarea molcoma de voci ca, în ultimele pagini, autorii revin din nou în lumina rampei. De aceasta data, cedand discret „patriotismului local”, ne aduc în atenţie caţiva (dar nu puţini!) fii de-ai urbei care au adus contribuţii importante în domeniul ştiinţelor, artelor şi sporturilor. Ar putea parca un final convenţional, dar şi de aceasta data autorii reuşesc sa iasă din şabloane! întreg demersul este „rotunjit” printr-un surprinzător final deschis – enumerarea acelor morenari de seama ce sunt răspandiţi prin cele patru colţuri ale ţarii, .

TUDOR PACURARU –Critic Literar