UN  INTELECTUAL  “DE RASA” , SCRIITOR  SI CRITIC  LITERAR – PROF TUDOR  PACURARU  !!!

Ce nu a spus    Prof Tudor Pacuraru in Biografia sa ?

      Cu nobletea pe care apropiatii  o recunosc  ne-a spus foarte putin  despre parintii sai care au avut un rol hotarator  in crsterea si educatia sa . Am cautat in biblioteca personala  si am gasit  doua carti de referinta  si cateva date interesante   despre parintii domniei sale .

     Am descoperit  ca “radacinile”  lui Tudor Pacuraru sunt  puternic  “infipte” in Ardeal  de unde provin parintii sai  Francisc Pacurariu  ( scriitor si diplomat) si Doina Maria Pacurariu ( eseist , traducator si filolog – pana in anul 1990 la Catedra de limba spaniola a Universitatii Bucuresti .

      Francisc Pacurariu  s-a nscut in  comuna Teaca  din judetul Bistrita Nasaud  iar  astazi a fost publicata  Hotararea Consiliului Local al comunei  prin care se atribuie  ( pentru merite culturale deosebite) numele Francisc Pacurariu  principalei  Piete a Comunei Teaca .

      Una dintre acele carti se intituleaza  “Geneza”  autor Francisc Pacurariu si este un roman aparut la editura Dacia – Cluj napoca in anul 1983 . De asemenea a mai scris  urmatoarele romane : Furtuna sub Detunata  -1957, Labirintul  1976 , Ultima Calatorie a lui Ulise  1976, si Tatuajele nu se lasa la Garderoba -1982.

      A mai publicat  6 volume de versuri  astfel : Psalmii Nelinistii-1942 ,Privelistile Lumii-1967,Ochean Simplu-1972, Razvratirea Desenatorului de Cercuri -1974, Solstitiu de Iarna -1977, Omul bantuit de Cuvinte -1980 .

       Doresc sa precizez  ca familia Pacurariu  a avut parte  de  un sfert de veac de  peregrinari diplomatice peste hotare astfel ; 1) Consilier cultural la Belgrad  1956-1957  2)Consilier la Roma 1958-1959  3)Ministru plenipotentiar in Argentina si Uruguay 1960-1964 4)Ambasador  la Atena si Nicosia1968-1973.

       Doamna Doina Maria Pacurariu   si-a  urmat sotul  in toate aceste misiuni ,, a sustinut  un doctorat  consacrat scriitorului spaniol Miguel  de Unamuno  finalizat sub conducerea  eminentului  istoric literar  prof dr Romul Munteanu .In anul 2005 doamna Maria Pacurariu  a publicat cartea “Doamna Ambasador”

      Frumos spune  Prof Tudor Pacuraru „ părinţii mei nu şi-au imaginat vreodată că voi termina secţia de Limba Franceză a Universităţii Bucureşti ca şef de promoţie pe ţară. Viaţa e alcătuită dintr-o serie de provocări, cele mai grele fiind propriile noastre limitări. Încearcă deci, cititorule, să-ţi transformi limitele în valori – aceasta e adevărata măsură a calităţii tale de om. Iar atunci când dai de un om incapabil să-şi depăşească scăderile, fereşte-te: e dovada unei neputinţe care, cel mai adesea, se depune în sufletul acestor nefericiţi sub forma unor straturi groase de ură.”

      Stateam si ma gandeam  , iata ca se  fac  mai bine de 18 ani  de cand  Prof Tudor Pacuraru  a devenit vecinul nostru , construindu-si  o  casuta de vacanta  in  acest colt de  “Catina-Prahova” la inceputul anilor 2000.

        Inca de atunci  am descoperit  in prof Tudor Pacuraru  un tip erudit , posesor al unui bagaj  consistent de cunostinte  (  rod al unei  instruiri temeinice  efectuate  ca  la carte  in familia  ambasadorului  itinerant  Francisc Pacuraru ).

      Atunci in anul 2002 cand am publicat  cea de-a doua carte intitulata “Moreni 2002 Clipe In Istorie “, l-am rugat daca poate sa-mi  realizeze Prefata cartii si a acceptat fara ezitare , apoi m-a insotit la lansarea  cartii intr-un cadru festiv la  Clubul Flacara 2 Moreni  in data de 20 mai 2003.

         Pana la pensionarea mea din anul 2015 si a domniei sale  de la finalul anului 2016  timpul liber al fiecaruia dintre noi nu prea ne permitea sa ne vedem ( domnia sa lucra in Bucuresti  eu in cam toata tara unde se sapau sonde de petrol sau gaze .

         Totusi la sfarsitul anului 2017 cand am apelat la domnia sa pentru a-mi realiza prefata cartii  “Viata de Petrolist “ a acceptat  cu multa placere si am reusit finalizarea cartii in luna decembrie  2017 ( fara sa reusim sa mai facem o lansare )

         Acum in septembrie 2018  in afara  de Prefata   prof Tudor Pacuraru mi-a facut onoarea  de a accepta sa faca parte ca “subiect “ din  cartea “Oamenii Generatiei Mele “ pentru care ii multumesc  foarte mult si va invit  sa cititi biografia  domniei sale , scrisa chiar de domnia sa  cu “condei bun “

Ing Vasile Dragomir , Catina Prahova 2018

                                       Despre neajunsul de a trăi şi căile de a-l depăşi

                                      Tudor PĂCURARU (în foto – alături de prof. univ. dr. Monica POP)

  Pentru noi, cei de astăzi, o biografie „clasică” are ceva din demnitatea ţeapănă a bustului de bronz: are pretenţia de a oferi un exemplu de demnitate, inteligenţă şi curaj – cu condiţia ca publicul să facă abstracţie de porumbelul care iată, tocmai se găinează pe creştetul ilustrului contemporan. Necazul provine din faptul că trăim într-o societate deschisă, în care media electronică îţi permite să afli în puţine clipe cam tot ceea ce e de aflat despre „exemplaritatea” unuia ori altuia – până într-atât, încât a fost nevoie de o directivă europeană privind dreptul de a fi uitat.

          Şi atunci, cum rămâne cu arta clasică a biografiei? Păi rămân sinceritatea şi atitudinea: să te străduieşti, deci, să spargi demnitatea ţeapănă a modelului clasic şi să-ţi priveşti propria viaţă ca pe o cursă cu obstacole. Să o priveşti cu zâmbetul lucrării împlinite: unele oprelişti le-ai depăşit mai lesne, pe altele mai cu vânătăi, trupeşti şi/sau sufleteşti. Cântărind cinstit reuşitele şi eşecurile, având curajul să tragi învăţămintele de rigoare, poate-poate vei reuşi să-l convingi pe cititor că n-a pierdut vremea deschizându-ţi cartea…

   Unul ditre bunicii mei, Iosif Vasilescu, a fost meşter lăcătuş la CFR (foto), celălalt, Efrim Păcurar – cizmar. Se poate deci presupune că, din neamul meu, sunt a treia generaţie în pantofi – iar aceasta este cam singura certitudine. În rest, destinul meu a început sub zodia Gemenilor, ceea ce i-a dat de la bun început un aspect baroc, imprevizibil.

          Astfel, spre sfârşitul lunii mai 1959, tatăl meu tocmai plecase în Sicilia, pentru a stabili cu deputatul Pompeo Colajanni amplasamentul viitorului bust dedicat lui Nicolae Bălcescu. Şi, într-o bună dimineaţă, pe prima pagină a cotidienelor apare ştirea că la Palermo „Francesco Pecoraro è stato ucciso dalla mafia”. Era o potrivire de nume dar, până să se lămurească lucrurile, pe maică-mea au şi apucat-o durerile facerii. Astfel se face că-s născut în Italia, iar tot astfel am aflat, din primele clipe de viaţă, că lucrurile se întâmplă când şi cum vor ele, iar nu când şi cum socoteşti tu că se vor întâmpla. Să te împaci deci, cititorule, cu ideea că n-ai decât un control limitat, foarte limitat asupra propriului destin, şi să-l înfrunţi ca atare.

       În primii ani, copilul se străduieşte să priceapă lumea care-l înconjoară. Este o strădanie activă, concretizată într-o serie de modele, succesiv puse la încercare şi înlocuite cu altceva mai bun. De aceea, primele amintiri – salvate în memorie într-un limbaj primitiv – nu mai sunt citite decât parţial de sistemul de operare al adultului. Ca într-o străfulgerare, o zăresc pe maică-mea închizând obloanele de oţel ale Legaţiei de la Buenos Aires, fără a reuşi să oprească urletul avioanelor de luptă care trec la rasul acoperişului.

        Trezire în miez de noapte: o rafală lungă de mitralieră spulberă uşa clădirii de alături. Aşezat pe pat, taică-meu încarcă, cu mâinile tremurânde, puşca de vânătoare. Scârţâitul lung, sfredelitor al tancului care manevrează în mijlocul străzii, în timp ce soldaţii, cu baionete lucioase la arme şi căşti naziste pe cap, iau poziţie în faţa fiecărui imobil: Argentina anilor ’60.

         Sunt un copil al Războiului Rece, la leagănul meu ursitoarele s-au prezentat în cămaşă verde, cu diagonală. Şi ţineau în mână briciul, sticla şi Beretta: la acea vreme, Eichmann, arhitectul Holocaustului, umbla liber prin Buenos Aires. Mult mai târziu, l-am întrebat pe taică-meu, scriitorul Francisc Păcurariu, de ce el, altfel un om blând şi pe deasupra poet liric, are o figură atât de cruntă în fotografiile de la depunerea scrisorilor de acreditare (foto).

  Abia atunci, după douăzeci de ani, mi-a povestit cum a fost întâmpinat de grupuri compacte de diasporeni care, în cămaşi verzi, scandau: „Păcurarule, jidanule, du-te acasă!”. Târziu, după două-trei luni, comandantul Garnizoanei Legionare Rio de la Plata, Pop Mihai, şi-a dat seama că fusese coleg cu taică-meu, la Cluj, la Liceul Gheorghe Bariţ – deci nu era „jidan”.

             Prostimea e însă uşor de pornit şi greu de oprit. Telefoanele au continuat să sune în fiecare dimineaţă: „Ieşi afară, comunist împuţit: te aştept cu o sticlă de vitriol!”; „Jidane, ieri l-am văzut pe fi-tu în cărucior; mi-am ascuţit briciul, poate dau azi de el?”. Şi tot aşa: de două-trei ori pe an, tot mai primesc pe mobil câte un remember, „Ce mai faci, jidane?”. Împacă-te cu faptul că  proşti au fost şi vor fi. Mulţi! Iar dânşii au idei puţine, dar fixe.

          Nu ai ce fraterniza cu proştii! Degeaba te străduieşti să le fii simpatic, fiindcă aşa cum tu resimţi nevoia de a deschide o carte, dânşii resimt nevoia de a urî în haită tot ceea ce nu e prostie şi imbecilitate. Deci fereşte-te!

        Prin jocul eredităţii şi al întâmpării, fiecare dintre noi este o sumă de calităţi şi neajunsuri. Deşi sunt meloman, nu am deloc ureche muzicală, dar în schimb am un talent înnăscut pentru limbile străine, care s-a manifestat încă din copilărie.

În acei ani, prin saloanele Legaţiei l-am întâlnit pe poetul Rafael Alberti, pe care mi-l amintesc decupând tacticos, cu bisturiul, hârtie colorată şi lipind-o migălos, ca o anluminură, în marginea versurilor sale transcrise de mână, cu o măiestrie ce evocă tradiţiile străvechii caligrafii mozarabe.

            Ernesto Sábato era o altă permanenţă – discret şi elegant, ca scriitura romanelor sale. Şi mă minuna chipul parcă sculptat în tuf vulcanic al lui Miguel Ángel Asturias, romancier laureat al Premiului Nobel (foto).

Aveau să treacă mulţi ani până să înţeleg anvergura lor culturală reală, dar de la dânşii – un exilat spaniol, un argentinian cu origini italiene şi un guatemaltec – am deprins rudimentele limbii spaniole cu o uşurinţă care i-a impresionat pe părinţii mei.

           Câţiva ani mai târziu, când tatăl meu a fost numit ambasador la Atena, părinţii s-au gândit să mă înscrie la Institutul Francez. Într-adevăr, am un defect de vorbire, graseiez – dar ceea ce în română zgârie urechea, în franceză e pronunţie elevată.

          De astă dată, socoteala din târg s-a potrivit cu cea de acasă, dar părinţii mei nu şi-au imaginat vreodată că voi termina secţia de Limba Franceză a Universităţii Bucureşti ca şef de promoţie pe ţară. Viaţa e alcătuită dintr-o serie de provocări, cele mai grele fiind propriile noastre limitări.

          Încearcă deci, cititorule, să-ţi transformi limitele în valori – aceasta e adevărata măsură a calităţii tale de om. Iar atunci când dai de un om incapabil să-şi depăşească scăderile, fereşte-te: e dovada unei neputinţe care, cel mai adesea, se depune în sufletul acestor nefericiţi sub forma unor straturi groase de ură.

 Aveam vreo cinci ani când, pentru prima dată, am văzut zăpadă. Nedeprins din fragedă pruncie cu zloata, până în ziua de azi am dificultăţi când e să merg pe gheţuş: trebuie să-mi aduc aminte să mă aplec în faţă, pentru a nu cădea. Altfel, era domnie: la Bucureşti puteai merge pe stradă fără să-ţi fie teamă! Cât e el de prăfuit şi de zgomotos, pentru mine Bucureştiul a păstrat până în ziua de azi o savoare aparte, amestec de vacanţă şi libertate.             Dar n-a durat mult: taică-meu părea să se fi specializat în dictaturi militare. A fost numit ambasador la Atena. Ce-i drept, în Grecia nu aveam diasporeni, iar „coloneii negri” nu scoteau toată ziua-bună-ziua tancurile şi aviaţia, dar a trebuit să mă obişnuiesc cu sunetul bombelor. După cinci-şase explozii pe-aproape, ajungi să distingi precis suflul anemic al pulberei negre de unda de şoc a trinitrotoluenului, pe care o simţi în plex înainte de a auzi bubuitura propriu-zisă.

         În pofida acestor neajunsuri, Grecia e aproape, iar vestigiile vechii Elade constituiau o mare atracţie pentru intelectualii români ai acelor vremuri fericite, când încă nu se inventaseră mall-urile. În ciuda zecilor de atentate, în anii petrecuţi la Atena i-am avut ca oaspeţi pe mulţi scriitori de seamă – dintre care mă voi opri asupra lui Romul Munteanu (foto).

        Deşi format la şcoala germană, profesorul universitar dr. Romul Munteanu, director al Editurii Univers, era pasionat de cultura franceză care, în anii de după Mai ’68, cunoştea o adevărată renaştere. Om de mare deschidere intelectuală, îşi alcătuise o echipă de redactori specialişti, pe care toţi ceilalţi şefi de edituri o invidiau – este de ajuns să amintim de Denisa Comănescu (literatură engleză) şi Anca Diana Radu (portugheză, spaiolă). Publica fără răgaz, în tiraje de zeci de mii de exemplare care se vindeau ca pâinea caldă, mai mult pe sub mână, excelente traduceri din opere de actualitate ale literaturilor străine, precum şi ultimele noutăţi de peste hotare în materie de critică şi istorie literară. Şi reuşea aceasta într-o epocă în care orizonturile culturii române se întunecau încet dar sigur, sub suflarea de gheaţă a Tezelor din Aprilie, a re-stalinizării impuse de regimul dictatorial aflat în pragul demenţei senile.

         Revenit spre seară din vizitele sale turistice, pe terasa de la etajul cinci al ambasadei, cam după al treilea whisky nea Romică începea să-şi dea drumul la gură. Nu, nu înjura regimul, ca noi toţi – politica îi era indiferentă, pasiunea sa de-o viaţă fiind cărţile. Aflam astfel ce adevărate curse cu obstacole înfruntase pentru a-i publica pe Borges şi Sábato, pe Roland Barthes şi Valentin Rasputin. Erau poveşti complicate, cu secretari ai CC şi cenzori de la Consiliul Culturii, cu securişti şi activişti, zeţari şi librari. Se întrezăreau vaste manevre subterane, cu duzini de volume de Ionesco, Márquez şi Eliade plasate pe sub mână cui şi când trebuie, cu uşi deschise cu capul – mâinile fiind ocupate cu cartuşe de Kent, salamuri de Sibiu şi sticle de whisky.

        Una peste alta, reieşea că prof. univ. dr. doc. Romul Munteanu era capabil aproape de orice matrapazlâc – de la contrabandă la trafic de influenţă şi de la mituire la înşelăciune – numai să-i fie publicate cărţile, în pofida cenzurii, în ciuda idioţeniei politrucilor, făcând în sâc zecilor de delatori care-l ponegreau la Securitate şi Partid. Şi culmea, chiar reuşea!

Această gherilă a ideilor, ca formă a rezistenţei prin cultură, a fost singura opţiune care ni s-a oferit, mie şi generaţiei mele. Aşa ne trebuie, dacă ne încăpăţânăm să nu abdicăm de la statutul de intelectuali, în pofida anilor de navetă la ţară şi a stagiului obligator prin tot felul de şcoli de provincie, cât mai departe de biblioteci, de presa literară şi de edituri!

       Pe cei din generaţia mea, aceste încercări i-au cernut, i-au rărit, dar pe cei rămaşi nimeni şi nimic nu i-a mai putut împiedica să-şi împlinească destinul de intelectual. Ajunge să evoc pe câţiva: prof. Grigore Gheorghe – subtilul arabizant, traducător al Coranului; Helmuth Frauendorfer – scriitor important al literaturii germane actuale; prof. Ştefan Vlăduţescu – distins filosof al limbajului; prof. Mianda Cioba – hispanist de marcă; conf. Maria Ana Oprescu – pionier în cercetarea limbajului publicitar; prof. Gheorghe Sarău – întemeietorul învăţământului în limbă romani la noi în ţară. Şi câţi alţii! Oricât de grele ar fi vremurile, oricâte piedici ţi s-ar ridica în cale, dacă chiar crezi că ai un destin de împlinit, luptă pentru el şi vei vedea: puţin câte puţin, viitorul visat ţi se va deschide în faţă.

  Angela Ion s-a îndreptat de spinare, m-a privit drept în ochi şi mi-a răspuns: „Nu ştiu. Mă voi documenta şi, data viitoare, vă voi răspunde la întrebare.” Întreg amfiteatrul Hasdeu a înlemnit de uimire: prof. univ. dr. Angela Ion era şefa Catedrei de Limba Franceză a Universităţii. Şi tocmai declarase, fără ocolişuri, că nu ştie să răspundă întrebării de seminar a unui student de anul II! Da, de la profesorii mei – Graziela Ştefan, Angela Ion, Sorina Bercescu, Mariana Tuţescu,  Elena Golu, Andrei Ionescu – am învăţat nu numai carte, ci şi probitate intelectuală.             

        Dacă nu ştii, n-o dai pe după gard, ci recunoşti cinstit. Fiindcă nimeni nu e atotştiutor pe acest pământ. Această rigoare etică este inerentă muncii intelectuale – care în esenţa sa este un efort de echipă. Dacă vrei să fii luat în serios – de colegi, de cititori, de studenţi – nu ai altă cale decât sinceritatea. Şi, la acea vreme, abia ieşit de pe băncile facultăţii, eram convins că acesta era un adevăr general valabil. Din păcate, calitatea intelectuală nu e totuna cu calitatea umană. Acest adevăr l-am aflat abia mai târziu, în clipe de mare cumpănă.

 La 27 decembrie 1989, dis-de-dimineaţă, Radio România a difuzat un Comunicat al CFSN, care anunţa constituirea de „tribunale militare extraordinare care vor judeca toate cazurile de terorism” printr-o „procedură de urgenţă, iar executarea sentinţelor se va face imediat”. 

         Adică: cine are vreun duşman, să-l denunţe Armatei, că va fi imediat pus la zid. Confruntată cu amploarea masacrului din acele zile, Armata căuta vinovaţi, ca să le astupe gura cu ţărână. În acel sfârşit de an, viaţa omului era ieftină: la Bucureşti şi Cugir se linşa în stradă, apoi se profanau cadavrele, la Odorhei se spânzura, la Buzău şi Brăila se împuşca fără somaţie, la Sibiu răniţii erau „săltaţi” de pe masa de operaţie şi aruncaţi la arest, să moară pe cimentul gol.

         De cum am ajuns la editură, mi-am dat seama că şi eu sunt în pericol: colegii de redacţie îmi spărgeau dulapul, căutând … arme şi muniţie! Asta fiindcă autoproclamatul şef al FSN-ului din Editura Minerva, tov. Zigu Ornea, până mai deunăzi politruc, mă denunţase ca „securist acoperit, cu sarcini teroriste”. Da, aşa a fost – peste ani, am făcut mărturisiri complete, în volum

        Eram tânăr, aveam reflexe bune – am reuşit să dispar înainte ca să mă salte patrula. Cei mai periculoşi sunt acei oameni care, deşi nu sunt proşti, sunt răi. Iar în momentul în care peste răutate şi inteligenţă se adaugă impostura, amestecul devine exploziv! În istoria literaturii române, Zigu Ornea va rămâne nu numai prin zecile de volume lucrate în calitate de redactor, ci şi prin excelenta sa monografie dedicată lui Titu Maiorescu. Asta ştiam atunci despre dânsul.

         Dar habar n-aveam că tovarăşul Ornea, alias „Hulea Nicolae”, fusese recrutat de către ocupantul sovietic, ca informator, încă din 1951, de pe băncile facultăţii – aşa cum arată un Raport din februarie 1958, aflat astăzi la CNSAS. În calitate de agent al ocupanţilor, în anii ’50 pusese din plin umărul la aruncarea în închisoare a numeroşi „bandiţi români”, printre care filosoful Constantin Noica, scriitorul de înaltă trăire ortodoxă Nicolae Steinhardt, poetul Dinu Pillat, eseistul Alexandru Paleologu, orientalistul Sergiu Al-George, savurosul epigramist Păstorel Teodoreanu, jurnalistul Arşavir Acterian şi mulţi, mulţi alţii.

         Deîndată ce venise revoluţia, în haine gorbacioviste, veteranul colaboraţionist „Hulea Nicolae” se şi repezise să mă denunţe calomnios, în speranţa să-şi completeze palmaresul: chiar dorea să vadă pe cineva pus la zid prin contribuţia sa directă. Dumnezeu s-a îndurat însă de dânsul şi l-a luat înainte de a fi publicate, de CNSAS, documentele privind „faptele de vitejie” comise în anii ’50.

         Dacă chiar crezi în destinul ce ţi-e hărăzit, încearcă să fii  sincer cu tine şi, atât pe cât se poate, şi cu cei din jur. Impostura a fost, este şi va fi sifilisul tainic, dar larg răspândit, care roade măruntaiele lumii intelectuale. Încearcă să nu pactizezi cu impostura, fiindcă ne aflăm la Porţile Orientului, iar aici orice secret ajunge până la urmă pe Internet. Ia aminte la destinul lui „Hulea Nicolae” şi a altor sute de turnători – în – secret: un singur episod de impostură dovedită este de ajuns ca să ruineze lucrarea altfel admirabilă a unei întregi vieţi!

   La intrarea în sediul istoric al CIA de la Langley, Virginia, vizitatorul este întâmpinat de un citat din Evanghelia după Ioan: „Şi vei cunoaşte Adevărul, iar Adevărul te va elibera.” Cam eliptic spus: într-un prim moment,  adevărul te sperie bine, iar apoi te scârbeşte de toate. Abia în final te eliberează – asta, daca rezişti primelor zguduieli. Studiu de caz: ne întoarcem la jumătatea anilor ’90. Mass media avea subiecte puţine, dar arzătoare: cine este securist / comunist, cum luptam noi împotriva securităţii / comunismului. Asta în condiţiile în care şi Partidul comunist, şi Securitatea fuseseră desfiinţate cu ani buni mai-nainte, iar prioritatea la zi a „băieţilor deştepţi” era să fure tot ce mai rămăsese de furat, acoperindu-şi lucrarea interlopă cu „lupta împotriva comuniştilor şi securiştilor”.

      În prima zi când m-am logat în sistemul informatic al Serviciului, a trebuit sa iau două diazepame ca să pot adormi, spre dimineaţă. Zi după zi, pe ecranul calculatorului îmi apărea faţa lividă şi devastată a altei Românii, cea adevărată – care nu apărea nici în media şi nici în discursul oficial. Cam după vreo lună, n-am mai răbdat şi am bătut la uşa superiorului meu direct:

– Domnule colonel, sunt consternat. Jumătate din şcoli au intrat în iarnă fără lemne de foc, în spitale autoclavele sunt defecte şi instrumentarul se dezinfectează prin fierbere pe plită. Mai deunăzi un aparat roentgen ruginit s-a desprins din perete şi i-a fracturat mâna medicului radiolog. În marile oraşe, cetăţenii se debranşează cu sutele de mii, îşi montează godine improvizate în apartamente, adună lemne pe balcoane, în timp ce primăriile taie termoficarea cu autogenul şi vând conductele la turci. Noi informăm, informăm – dar nu se mişcă nimic!

Nea Vasile Mălureanu (aici, peste ani, alături de dl. Adrian Năstase) mi-a aruncat o privire blândă şi plină de înţelesuri:

– Ei, Tudore… destinatarii noştri au preocupări mai înalte! Ministrul Justiţiei tocmai a dezincriminat bancruta frauduloasă – sper că nu-ţi ţii banii prin bănci, nu? Iar în ce ne priveşte, chiar acum am primit ordinul ca în documentele noastre să nu mai folosim cuvântul „ţigan” – ci numai „rom”. Şi ieri am primit circulară că, de azi înainte, România e ţară „balcanică”. Acestea sunt priorităţile!

– Păi ne facem praf imaginea: toţi străinii vor crede că România e ţara ţiganilor, situată în butoiul de pulbere al Balcanilor!

– În loc să te bucuri că ne citeşte totuşi cineva informările! Că în ultimele două luni, plicurile de la MI ne-au fost returnate nedeschise. Noul ministru a decis să lupte împotriva comunismului, refuzând ferm să deschidă corespondenţa!

Şi astfel, în timp ce conducerea Statului dezbătea aprins dacă termenii „extremism de Stânga / de Dreapta” mai au vreo relevanţă (păi se referă la o poziţionare politică din anii 1840!), Cozma şi minerii săi au ajuns în Vâlcea şi au asediat Prefectura, cu deznodământul ştiut. Culmea este că, la numai câţiva ani după aceste episoade caragialeşti, România reuşea să fie admisă în NATO şi UE.

Află deci, cititorule, că întotdeauna realitatea este mai rea decât ţi-ai putea vreodată imagina. Dar asta nu trebuie să te abată din drumul tău fiindcă, aşa cum zicea tovarăşul Stalin, „va fi sărbătoare şi pe strada noastră!”. Dacă ar fi să dresezi toate potăile de pripas care sar să-ţi flendurească pantalonii, n-ai mai ajunge niciodată unde ţi-ai propus. Un proverb anarhist zice: „Viitorul aparţine celor a căror minte e concentrată asupra viitorului”. Foarte corect. Nu înceta nicio clipă să priveşti spre viitor, chiar dacă ai pantalonii cu manşetele flendurite…

       Pe băncile facultăţii, scriam la România Literară şi Steaua, iar visul meu era să ajung titular de rubrică la vreo gazetă literară. N-a fost să fie. Dar de unde să-mi imaginez că voi ajunge scriitor-în-secret, iar producţiile mele non-ficţionale vor fi citite cu spaima-n suflet şi creionul în mână de patru preşedinţi succesivi ai României? Lucrurile nu ies niciodată cum vrei tu, dar dacă îţi dai silinţa, ies mult mai bine decât ţi-ai putea imagina!

Aşa cum erau legile comuniste, după ce am terminat studiile universitare am fost repartizat obligatoriu la ţară, într-un sat amărât, doar-doar voi uita de gustul lecturii şi de patima scrisului. Erau iernile acelea homerice ale anilor ’80, şcoala se încălzea cu deşeuri de piele de la un atelier de croit mânuşi – câteva dintre reumatismele dobândite în acei ani mă bântuie până azi. Foştii mei profesori începuseră deja să mă uite când, iată, după şase ani numele îmi apărea pe coperta Albumului Omagial Mihai Eminescu (1889-1989), în calitate de coautor (foto). Oricât de dificile ar fi vremurile, nu înceta să speri, dar mai ales să acţionezi. Cumva-necumva, visurile ţi se vor împlini nesperat!

     Asta cu Albumul Eminescu a pus capac unor antipatii mai vechi – drept care, cum a căzut regimul comunist, am şi fost denunţat ca şi „securist acoperit”. În acele zile tulburi şi violente, am fost ejectat din viaţa literară: interzis la semnătură. În următorii 29 de ani am mai semnat doar cu criptonim cifrat. Volumul 2 al Albumului Eminescu, lucrat de mine ca redactor şi co-autor, a apărut fără numele meu. Furt intelectual? Fără îndoială – dar deja nu mă mai uitam înapoi.

          Privirea în viitor! Peste trei luni întemeiam, alături de Augustin Buzura şi Raoul Şorban, Fundaţia Culturală Română – strămoşul a ceea ce este astăzi Institutul Cultural Român. Speram să fac treabă bună, în plan cultural, publicând literatură română – dar n-a fost să fie. Şi aici s-a descoperit că sunt „securist acoperit” şi, după un scandal regizat în presă, m-am trezit printre primii şomeri ai noii Românii. În locul meu a fost numit denunţătorul – Zigu Ornea – care a avut astfel prilejul să publice, în anii care au urmat, propriile sale volume, care demonstrează temeinic că absolut toată literatura română de la Eminescu inclusiv este opera unor fascişti, legionari, gardişti şi antisemiţi. În ce mă priveşte, trei ani mai târziu apăream aproape zilnic la TV, la masă cu primul ministru.

Grăieşte apostolul Petru căte romani: „…iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul!” (V, 20). Fiţi pregătiţi să înfruntaţi multă ură gratuită: când dovedeşti valoare, se vor găsi mulţi să te dărâme. Că aşa e romanul: dacă bănuieşte pe cineva că-i mai-mai decât el, îl toarnă, îl denunţă pentru a-i lua locul... Dar minciuna e minciună, are picioare scurte: vă veţi ridica din nou. Exact cum spune apostolul: cu prisosinţă! Şi mai bine să nu vă gândiţi la ce simt cei care au vrut să vă îngroape de viu, când vă văd revenind pe o treaptă mai sus. Nu-i urmăriţi cu răutate: decădeţi sufleteşte, ajungeţi ca ei, şobolani cu chip de om. Dacă reuşiţi să vă detaşaţi, veţi vedea cum mâna destinului dă fiecăruia după sufletul său, exact ceea ce merită.

         În 1996, o nouă putere, istorică, creştin-democrată şi anti-comunistă, în frunte cu preşedintele Emil Constantinescu, se pregătea să ducă România pe culmi nebănuite de prosperitate şi progres – care culmi nebănuite s-au văzut ulterior cu vârf şi îndesat.

          Ca o primă măsură, au dat afară toţi funcţionarii aparatului central de Stat şi i-au înlocuit cu „15.000 de specialişti”, prin a căror prestaţie inflaţia a ajuns la 151% pe an. Eram păţit, am părăsit corabia guvernării înainte de marile manevre de personal pe bază de nepoţi şi verişori: în decembrie 1996, scriam deja informările zilnice către noul preşedinte al ţării.   

        Care preşedinte se pare că mă citea cu interes, în orice caz fără să bănuiască faptul că, mai deunăzi, mă dăduse afară din pâine pentru a mă înlocui cu o studentă în anul II la Jurnalistică/Spiru Haret: fătuca rămăsese repetentă, avea nevoie de un job de consilier guvernamental… În pofida cadrului auster, aş spune aseptic al meseriei, situaţia mă amuza – şi cred că se vede!

          Oricât ne-am fi civilizat noi în ultimele zeci de mii de ani, cum adie mai tare vântul istoriei, masca fragilă se destramă, iar în spatele lui Homo Sapiens începe să se zărească profilul brutal al Omului-Maimuţă. Şi pe la noi, şi pe la alţii evoluţia societăţii este periodic întreruptă de episoade din Cartea Junglei. Aceste rătăciri recurente au efecte profunde la nivelul destinului individual: veţi vedea cum vremurile distrug succesiv proiectele de destin pe care reuşiţi să vi le încropiţi.

       Singura certitudine e că nu va dura: veţi fi nevoit să vă reinventaţi, iar şi iar. Nu renunţaţi niciodată şi nu cereţi îndurare, fiindcă nu veţi primi decât umilinţe suplimentare.

        Poate cel mai greu lucru, în viaţă, e să te reinventezi. Dar n-ai de ales! Mai bine luaţi această instabilitate funciară a destinului ca un câştig net: veţi deveni nu ceea ce doriţi, ci ceea ce nici nu aţi visat vreodată. Eu speram că voi ajunge ceva redactor la România Literară; dacă cineva mi-ar fi spus că voi schimba cinci meserii, până voi ajunge colonel, inspector şi îndelung apărător al secretelor NATO, cred că aş fi murit de râs! Din patru sau cinci asemenea „căderi în sus”, am învăţat că e bine să nu te ataşezi prea tare: carierismul e un proiect de viitor prostesc.     

        Deci nu vă lăsaţi copleşiţi de griji! Căci scrie Levi Matei (VI, 25;27): „…nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea? […] Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înaltimea lui?”

Deci ţineţi mintea trează, fiţi oricând gata să cerneţi dramul de lumină din ocaua de beznă, gata să o luaţi de la capăt. În ultimă instanţă, asemenea zdruncinături ale destinului priiesc, vă învaţă să fiţi liberi – şi cred, asemeni lui Michel de Montaigne, că acesta e sensul ultim al destinului unui om adevărat.

Rodos, Floreşti, septembrie 2018