"Focurile de la Moreni" - Vasile Dragomir

PAGINI DE ISTORIE , DESPRE INCENDIUL SONDEI 160 ROMANO AMERICANA DE PE PLATOUL TUICANI – MORENI, DIN PERIOADA 28 MAI 1929- 11 OCT 1931 , RELATATE IN CARTEA „MORENI – UN SECOL DE PETROL 1900- 2000”

(Tunel de stingere și captare la sonda 298AR)

Cel mai important centru al țării și totodată locul celor mai îngrozitoare incendii. Oare ar putea cineva să înșire toate sondele incendiate? Cărțile consemnează numai marile calamități. Însă focul ce avea să aducă celebritatea mondială Morenilor izbucnește în dimineața zilei de 28 mai 1929, la sonda 160 Româno-Americană. Sonda se afla cu sapa rotativă și prăjinile în plină activitate. Se fora la adâncimea de 1455 m, ajungând la cel de-al treilea strat al neoliticului. După ce s-au extras 23 de prăjini, se observă o mică erupție de noroi.

Era ora 9 dimineața. Oamenii nu pot monta însă dispozitivul de siguranță, căci viitura devenită puternică, îi împiedică să lucreze, se precipită să închidă celălalt dispozitiv de prevenire a erupției, dar filetele unor piese nu se potrivesc. Și de aici înainte se dezlănțuie stihia. Gazele și țițeiul izbucnesc cu violență și aruncă afară prăjinile si sapa. Acestea lovesc gemblacul sondei pe care-l proiectează la peste 200 m depărtare. Toată garnitura, în lungime de 662 m este aruncată în exterior, printr-o violentă erupție de gaz. Scânteile, provocate de ciocnirea elementelor garniturii, incendiază brusc sonda. La ora 9:30, când s-a produs explozia, turla masivă e proiectată în aer ca un cocoloș de hârtie.

Purtate de vânt, flăcările s-au întins cu repeziciune, cuprinzând și alte sonde, precum și patru rezervoare de păcură aflate în imediata vecinătate. „La un moment dat – scria ziarul „Universal’, într-o corespondență specială din 30 mai – platoul Țuicani părea o mare de limbi de foc care amenința să cuprindă, din clipă în clipă, tot ce mâna omenească a clădit pe aceste meleaguri. Cu forțe unite, localnicii, muncitori, specialiști, au reușit să localizeze incendiul. Spre seară, ardea la fel de vijelios, numai sonda 160: „Se apreciază a fi un foc de lungă durată’ încheia „Universul’ corespondența sa. Într-adevăr, incendiul sondei 160 a durat până la 10 0ct,1931. A pricinuit mari pagube materiale. Despre incendiul de la Moreni a aflat întreaga lume. Au început să curgă de peste tot, de prin țări străine, gazetari, fotografi, până și cineaști de la Hollywood (oare unde or fi aceste documente?!) și tot felul de curioși. S-au consumat aici multe kg de peliculă, milioane de clișee fotografice, vagoane întregi de hârtie și râuri de cerneală.

Numeroși tehnicieni din țară și din străinătate au avansat propuneri de stingere. Soluțiile lor au fost aplicate pe rând sau concomitent.

Prima încercare a aparținut fraților Andreescu din Târgoviște. Aceștia au început, la 2 iunie, lucrările de montare, la gura sondei, a unui aparat conceput de ei. După o lună, la 8 iulie, aparatul „Andreescu’, a fost aruncat de violența erupției, obligând autorii să renunțe pe moment la o nouă încercare.

Societatea proprietară a optat atunci pentru aplicarea metodei clasice, folosite în străinătate și probate cu succes la stingerea incendiului de la sonda 1 Pleașa – Moreni, din septembrie 1925. A fost aleasă o cale de atac indirect, prin învăluire și anume: săparea unei galerii subterane până în dreptul coloanei, unde să se reteze afluxul de gaz către colosul de flăcări. Ca să sape tunelul la o adâncime de 30 m, oamenii lucreză goi până la brâu, răcoriți de un curent de aer. Galeria nimerește însă alături de țintă. Al doilea tunel săpat sub primul face explozie. Victime: 5 muncitori și 2 ingineri. Al treilea tunel e de acum o adevărată galerie de mină: lungimea 242 m, 60 m adâncime. Se lucreză cu 4 ventilatoare. Din nou o explozie teribilă, care ucide 3 lucrători și 2 ingineri.

În urma acestor nereușite, Ministerul Industriei a dispus numirea unei comisii, care să studieze și să aplice cele mai indicate metode de stingere. Între timp, societatea proprietară a conceput și executat, în atelierele sale, un „captator’ de gaze numit „Potcoava’, prevăzut cu două coșuri metalice pentru devierea gazelor. La 20 ianuarie 1930, se încearcă fixarea acestei potcoave la gura puțului. Tentativă nereușită nici după mai bine de o lună de zile.

Inginerul V. Lazăr, Președintele comisiei ministeriale, are o altă idee; perforarea coloanei cu o freză-burlan prin care să se devieze erupția la adâncime. Dispozitivul respectiv a fost încercat la 27 mai 1930, în prezența numeroșilor „excursioniști’ veniți de la mari depărtări să admire coloana de flăcări și fum care, și după un an de la declanșare, ardea cu aceeași intensitate. Și această încercare a eșuat.

În lunile următoare, s-a adoptat propunerea unor specialiști americani: aceea de a se pompa barită. S-a încercat inundarea stratului petrolifer cu noroi de sondă, pentru înfrângerea erupției. Eforturi zadarnice. S-a mai încercat montarea unui„clopot’ cu ajutorul căruia să fie captate gazele. În luna august 1931, doi ingineri americani au făcut mai multe dinamitări la gura puțului. Din nou fără rezultate. În urma acestei intervenții nereușite și neinspirate, la gura sondei s-a format un crater impresionant, cu diametrul de 30 m, făcând imposibilă apropierea.

Alte și alte încercări, efectuate în timp, au propus retezarea coloanelor sondei complicând și mai mult situația.

Cu timpul, așa cum s-a întâmplat cu orice eveniment, localnicii s-au obișnuit și cu zgomotul și cu lumina. Cu timpul i-au găsit și întrebuințări folositoare. În toamnă, odată cu răcirea vremii, șomerii fără posibilități de locuință, au început să-și încropească colibe. În câteva săptămâni s-a format o adevărată colonie care și-a atras o denumire proprie „Flacăra’ luată în evidență și de autorități.

În plus, acești nevoiași ai vremii, puteau să se hrănească gratuit. Rațele și gâștele sălbatice, atrase de lumina puternică, se apropiau prea mult de focul nimicitor și ajungeau pe pământ, gata fripte. Focul de la Moreni a atras numeroase comentarii, unele de un sarcasm cum este prezentat acest eveniment în viziunea lui George Topârceanu: „Focul de Moreni e cel mai venerabil incendiu din Europa. Totuși acest Matusalem al nostru e încă verde, se ține drept ca o lumânare și dacă i s-ar îngădui să se dea pe lângă vreo sondă re, ar fi în stare să facă pui.

(Sonde în erupție)

Guvernul a instituit pe lângă Focul de la Moreni o comisie permanentă de oameni serioși, care veghează să nu i se întâmple nimic rău. Dar cum românul se naște pompier, nenumărați cetățeni de prin toate unghiurile țării își bat capul să născocească vreun mijloc prin care să atenteze la existența lui. Se zice că un domn grefier, având toată ziua și toată noaptea Focul de la Moreni în cap, a propus autorităților să vâre pe gura sondei aprinse un șomoiog de țiței, îmbibat în oțet aromatic; iar un părinte călugăr, în care nimeni nu bănuia că dormitează un pompier de rasă, s-a oferit să-i citească la cap o molitvă… Dar aceste mijloace patriarhale, cu care altădată orice foc se stingea la sigur, nu mai au nici o trecere pe lângă incendiile din zilele noastre. S-a stricat lumea și s-a păcătoșit. Focul de la Moreni, după părerea mea, nu mai poate fi potolit astăzi decât prin persuasiune. Ar trebui să-l luăm pe departe, cu vorbă bună să-l convingem c-a ars destul, că ne vede lumea și că e rușine să se mai dea în spectacol.

Ar fi însă păcat să rămânem fără el, căci Focul de la Moreni a început să facă parte din peisajul țării noastre.

Călătorii din trenurile care se abat noaptea de-a curmezișul câmpiilor întunecate ale Munteniei spre strălucirea Capitalei priveau cu spaimă, la început, în zarea Bucegilor, răsfrângerile imobile și roșii ale acestui pârjol modern, ca printr-o ocheană întoarsă spre nopțile de groază din vremea nu tocmai depărtată când dădeau tătarii-n țară.

Acum nimeni nu se mai sperie. Născut și crescut în țară, neaoș ca o înjurătură aruncată admirativ progresului tehnic abătut pe plaiurile lui Tugomir Basarab, Focul de la Moreni s-a încrustat în obișnuințele noastre și a devenit pentru străini culoare locală, ca o datină străbună.

(Erupție)

Diamant uriaș arzând în inima țării, piatră scumpă cu lumini schimbătoare, văpaie de rubin în faldurile nopții și floare de topaz în purpura dimineții, flacăra lui, înaltă și dârză, în chip de morcov cu durități albastre de metal în miez și moliciuni galbene de petale în vârf, fulgeră îndelung atmosfera virgină din apropierea brazilor, ca o nouă impulsie arteziană și fierbinte a geniului nostru național.

Câtă vreme să fi trecut oare de când primele sonde au sfredelit țărâna pietroasă a Prahovei, făcând să țâșnească din bezna subsolului având izvoare impetuoase de întuneric lichid? Și iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, am izbutit să realizăm la fața locului o mândrețe de incendiu național, înaintea căruia străinii rămân cu gurile căscate.

La drept vorbind, Focul de la Moreni aduce și oarecare câștig, încălzind regiunea la vreme de iarnă și atrăgând pe Valea Prahovei sute de vizitatori străini.

Dar aceasta este prea puțin.

Gândiți-vă numai ce chilipir ar fi fost pentru elvețieni să aibă ei, la ei acasă, Focul nostru de la Moreni. Ce hoteluri somptuoase ar fi răsărit în preajma lui ca din pământ, ce ascensoare, ce funiculare, ce trenuri electrice! Încăput pe mâna unui consorțiu italian – „Societatea del Fuoco di Moreni’, sau englez „The Fire of Moreni Company Ltd.’ – focul nostru prahovean ar fi ajuns până acum să nu-l mai cunoști, să crezi că ai a face cu cine știe ce foc de viță nobilă de pe vreme cruciaților, care în viața lui nu a semănat la culoare cu mămăliga și n-a urlat la stele ca un câne ciobănesc, care cobește tot a pagubă. Amenajat, sclivisit, scos ca dintr-un institut de frumusețe, el ar fi fost dresat până acum să scoată numai note, ba poate chiar nici să te frigă când te apropii de el.

Într-adevăr, ce nu s-ar putea face când ai la dispoziție asemenea foc!

O reclamă bine întreținută, cu fotografii și prospecte, cu emisari răspândiți în toată lumea, ca să momească turiștii, și mai ales cu articole alarmante prin gazetele noastre și cele străine (că nu degeaba avem atașați de presă), ar atrage necontenit atenția Europei asupra dezastrului care ne-a lovit.

Când ar simți că dezastrul cam amenință să se potolească, societățile petrolifere din Valea Prahovei, înțelegându-și interesul, ar pune mână de la mână contribuind cu benzină, fiecare cu cât poate, la întreținerea acestei catastrofe luminoase. Un sistem de conducte subterane bine dosite, cu debit mai mare sau mai mic, după sezon și împrejurări, ar alimenta pe furiș incendiul, punându-l la adăpost de orice surpriză. Să presupunem acum că un personaj de marcă se îndreaptă spre țara noastră. Imediat un emisar de-ai noștri ar telegrafia Direcțiunii incendiului (sau la rigoare actualei comisiuni, care se ocupă cu el): „Mâine sosește regele Alfonso, incognito. Întețiți focul’.

Și ce bănet ar curge pe Valea Prahovei! Câți americani doldora de dolari și câte americance amatoare de senzații tari n-ar veni să se prăjească nopți întregi la focul nostru românesc.

Dar englezoaicele? Când ar face cunoștință englezoaicele cu ciobanii noștri din partea locului, nici n-ar mai vrea să mai audă de elvețieni, de napolitani și de alte focuri tocite la contactul cu civilizația. Și în scurtă vreme n-ai mai prinde un cioban pe Caraiman; toți s-ar coborî să dea târcoale cu turmele numai pe lângă sonde. Și fiecare englezoaică s-ar întoarce acasă cu miros tare de jitniță în nări și cu câte o fotografie de cioban în poșetă – „Cioban of Romania’… Of! A oh!

Dar toate aceste nu sunt decât un vis. Visul unui patriot pe care îl doare inima când vede cum, după ce ne-a pus Dumnezeu mâna în cap cu acest foc, noi îl lăsăm să se stingă de la sine și să se prăpădească astfel un izvor de bogăție națională…’.

În cele din urmă, probabil din cauza unor surpări produse în adâncimea stratului de nisip, sonda s-a stins de la sine, la 10 octombrie 1931.

Cauzele incendiului n-au putut fi stabilite cu precizie. Oficial s-a declarat că incendiul ar fi izbucnit din cauza unei scântei care s-ar fi produs în timpul erupției, prin ciocnirea unei pietre de părțile metalice ale sondei. Ziarele scriau însă fără ocol că incendiul fusese provocat. Se constată că focul a fost declanșat de o mână sabotoare.

Făptuitorul, un oarecare Frank Henings, un agent al lui Standard Oil, a intrat în istoria petrolului. Oricât ar părea de straniu, deși sonda aparținea trustului american, aceasta avea tot interesul să mențină incendiul care distrugea, de fapt, zăcămintele trustului englez „Royal Duch’.

Criza economică a avut urmări interesante pentru industria petrolului în general, și pentru zona Moreni în special. Ca urmare a crizei și a concurenței, uneori sălbatice prețurile produselor petroliere scad cu aproape un sfert, în schimb producția crește în mod constant. Astfel, dacă la începutul crizei de pe proprietățile particulare de la Moreni se extrăgeau 523.964 tone, în 1930 producția ajunge la 903.178 tone. Mai interesantă apare situația de pe proprietățile private de la Gura Ocniței, unde în 1930 nu se extrăgea nici o tonă de petrol, ca peste 2 ani producția să ajungă la 1.243.116 tone. În schimb pe proprietățile statului ajungea în 1929 la 1.029.431 tone, după o creștere semnificativă anul următor, ajunge în 1932, la numai 952.404 tone. Fenomenul este contradictoriu și la alte schele. Schela Colibași-Reșca nu mai producea în anul 1932 nici o tonă de țiței, la fel ca și Schela Malu Roșu din Ocnița. Schela Gura-Ocniței cunoaște în schimb creșteri semnificative și pe proprietățile de stat ajungând la 1.810.461 tone în 1932, de la numai 769.518 tone în 1929.

O încercare de restrângere a producției în vederea stăvilirii prețurilor a fost făcută în anul 1930 prin încheierea unei convenții între 18 mari întreprinderi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Save