PREFATA

                                                  PROF TUDOR PACURARU -CRITIC LITERAR

Adesea mi s-a întâmplat să constat că, la o cercetare mai atentă, multe locuri comune ale istoriei sunt, de fapt, inexacte – ca să mă exprim elegant. Spre exemplu, majoritatea enciclopediilor şi manualelor şcolare încearcă să ne convingă că „Spiritul European” – ceea ce ne diferenţiază de alte culturi – ar fi creaţia Atenei secolului IV î.Hr.. Într-adevăr, datorăm multe veacului lui Pericle şi Fidias, Platon şi Temistocle – dar nu şi „Spiritul European”! Întreaga cultură europeană este clădită pe individualism – ceea ce o diferenţiază dramatic de alte culturi trecute sau prezente. Iar în „Secolul de Aur”, Atena era o societate colectivistă, care nu prea tolera individualităţile puternice: Platon a fost constrâns să se sinucidă, iar Temistocle, amiralul care i-a învins pe perşi la Artemisium şi Salamis, a murit în exil – la perşi!

Ideea de individualitate a apărut ceva mai târziu în conştiinţa europeană: în perioada elenistică, ca un ecou al destinului eroic al lui Alexandru Macedon. Educat de Lysimah şi Aristot, Alexandru a înţeles încă din adolescenţă cât de important este să îţi confecţionezi o imagine: pozând ca o reîncarnare a miticului Ahile, tânărul rege macedonean şi-a constituit o faimă de temut încă dinainte de a da vreo bătălie, ceea ce l-a ajutat atât în plan militar, cât şi în plan politic. Ulterior, cucerind un imperiu care se întindea de la muntele Olimp şi până în Himalaya, Alexandru a avut grijă să cultive permanent această imagine-de-sine, care-i făcea pe cei învinşi să-l considere zeu. Drept urmare, pentru a da substanţă mitului său, macedoneanul este primul conducător militar care a ordonat să fie redactat un Jurnal de operaţiuni. Tot pentru a-şi întregi imaginea, Alexandru a încurajat pe colaboratorii săi civili şi militari (amiralul Nearchos, inginerul Aristobulos) să-şi scrie memoriile. A apărut astfel, undeva pe la sfârşitul secolului III î. Hr., o pleiadă de povestiri şi anecdote având în centru personajul lui Alexandru Macedon, ale carei ecouri le regăsim şi după două mii de ani, sub forma „Alexăndriei” – carte populară foarte răspândită în întregul sud-est european, inclusiv în Principatele Române, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Succesul fulgerător al scrierilor şi povestirilor asociate personajului real Alexandru Macedon se explică printr-un mecanism al gândirii mitice, pus în evidenţă de Mircea Eliade. După moartea timpurie a marelui cuceritor, imperiul său a fost împărţit între camarazii de arme, care i-au continuat opera, propagând cultura, filosofia şi arta Greciei până departe, la frontierele Indiei. În contextul acestei prime globalizări, este de înţeles că, locuind într-un oraş întemeiat de Alexandru, numit dealtfel Alexandria (erau cu sutele la acea vreme!), învăţând la şcoală despre Alexandru şi admirându-i statuile din Forum, milioane de oameni au ajuns să considere povestea marelui macedonean ca mitul fondator al societăţii în care trăiau. În societăţile tradiţionale, un mit fondator are o funcţionalitate complexă. Pe de o parte explică originile comunităţii, acţionează ca un liant al conştiinţei sociale; pe de altă parte, acţionează integrator – ca unealtă de socializare a tinerei generaţii. Ca urmare, mitul lui Alexandru s-a încărcat, de-a lungul secolelor care au urmat, cu valenţe sociale şi morale – ceea ce a schimbat profund modul în care milioane de contemporani percepeau societatea şi rolul lor în lume. Pe măsură ce imitaţia unui individ – Alexandru – a devenit exerciţiu şcolar, s-a schimbat mentalitatea noilor generaţii, iar societatea colectivistă a epocii clasice a lăsat loc individualismului, care până astăzi constituie trăsătura distinctivă a civilizaţiei europene.

Urmare acestor mutaţii culturale, şi rolul „Alexăndriei” s-a schimbat mult. Legendele şi anecdotele sunt prea imprecise pentru a servi drept manual şcolar. Treptat, locul lor a fost luat de surse mai autorizate: sinteze didactice după textele celor care au scris despre viaţa lui Alexandru – altfel spus, biografii săi: Ptolemeu, Nearchos şi Aristobulos. Şi, pe nesimţite, mitul a devenit biografie. Era un gen cu totul nou în literatura europeană: să scrii despre un individ, iar nu despre o aventură colectivă, precum Războiul Troian?! Deloc întâmplător, primul maestru al noului gen literar a fost un filosof şi moralist grec din primele decenii ale erei noastre: Plutarh. Opera sa, „Vieţi paralele” (Βίοι Παράλληλοι) reuneşte 50 de biografii, textul îngemănând informaţia istorică şi dimensiunea morală. În noua eră, biografia nu se mai limita la Alexandru, ci cuprindea o serie întreagă de destine exemplare, de la Cezar la Demostene şi de la Cicero la Augustus. Cititorului de azi, opera lui Plutarh i s-ar putea părea mostră a unui gen literar dispărut. Este, de fapt, un gen literar veşnic viu, care evoluează permanent: mai toate romanele şi filmele secolului nostru îşi au rădăcinile în opera lui Plutarh şi nu nu sunt altceva decât biografii, mai mult sau mai puţin romanţate, ale unor personaje care, adesea, nici măcar nu sunt fictive! Genul va rămâne viu, bine-mersi, atâta timp cât individul va rămâne axul de referinţă al culturii europene.

Vasile Dragomir, inginer şi om de cultură, ne suprinde iarăşi, prin acest nou volum al său, adaugând dimensiuni nebănuite multimilenarei istorii a genului biografic. În aparenţă, autorul urmează modelul clasic: câteva zeci de biografii, fiecare însoţită de câte un scurt comentariu – după modelul acelui σύγκρισις folosit de Plutarh. Dar cam aici se opresc similitudinile!

În primul rând, volumul nu este alcătuit din biografii, ci dintr-o singură mare biografie, lucrată în multiple faţete. În esenţă, este un demers simetric şi invers celui întreprins de Plutarh: de la discursul dedicat unei individualităţi, înapoi la discursul despre destinul unei comunităţi! Multe secole, genul biografic a fost rezervat personalităţilor „exemplare”: regi şi sfinţi, generali şi artişti. Media electronică a schimbat însă totul, dând glas „oamenilor de rând”, celor care, în fond, creează istoria: profesori şi ingineri, preoţi şi antreprenori. Deplin integrat acestei evoluţii care tocmai schimbă fundamental coordonatele culturii europene, Vasile Dragomir a tras o linie şi a făcut suma, ajungând la concluzia că parcursul său de viaţă poate fi redat, mai presus de limitările inerente experienţei individuale, prin destinul unei generaţii căreia îi aparţin atât autorul, cât şi noi, personajele sale, „oameni de rând” pe care i-a cunoscut. Astfel se constituie, din fragmente de destin aparent banale, o imagine complexă: amprenta umană a unui anume timp şi loc. Deşi lucrat faţetat, portretul de generaţie se îmbină cu surprinzătoare claritate, într-o imagine de o nebănuită profunzime. Se înfiripă astfel, sub ochii cititorului, un personaj colectiv, cu zeci de feţe, care-i vorbeşte pe limba sa, prin zeci de guri: Generaţia noastră.

Dacă modelul antic era alcătuit din biografii, opera lui Vasile Dragomir este alcătuită din autobiografii. Practic, fiecare dintre martorii chemaţi să depună mărturie despre generaţia noastră a trebuit să se auto-evalueze: ce merită şi ce nu merită să reţin din povestea mea de viaţă, ce este ilustrativ dincolo de destinul meu strict individual, ce este semnificativ pentru generaţia mea? Astfel, demersul depăşeşte caracterul moralist-scolastic al modelului clasic şi ne vorbeşte, printr-o polifonie de voci individuale, despre vise realizate şi valori împărtăşite – adică exact ceea ce creează coeziunea unei generaţii, testamentul său pentru viitor.

În perspectivă clasică, biografiile sunt înscrise în planul abstract al geometriei euclidiene: vieţi paralele. Această carte este însă altfel: autobiografiile sunt focalizate asupra unui anumit timp şi loc. Astfel, discursul autobiografic se referă la o generaţie bine definită în timp: cea a Învingătorilor, care într-un sfert de veac a ridicat România de la stadiul de Stat aproape eşuat la statutul de membru UE şi NATO, care peste câteva săptămâni îşi va asuma Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene. La fel, întreaga lucrare se concentrează asupra unui spaţiu bine definit, concret: nordul judeţelor Prahova şi Dambovita , zonă cu o bogată isorie, leagăn a nenumărate personalităţi care au marcat istoria, dar şi prezentul României. Este o abordare neobişnuită, dar care continuă preocuparea consecventă a autorului pentru aceste meleaguri binecuvântate, pentru noi atât de încărcate de amintiri. Este un mesaj cu destinatar precis: posteritatea. Generaţiile viitoare vor avea posibilitatea ca, raportându-se la acest text, să-şi înţeleagă mai bine identitatea, ca o devenire în al cărei şir secular generaţia ‘950 marchează un punct de referinţă, sub multiple aspecte.

Oamenii generaţiei mele este, şi totodată nu este parte a genului biografic. Prin această regândire în termeni de o modernitate neconvenţională a conceptului biografic, Vasile Dragomir se afirmă ca unui dintre pionierii literaturii ce va veni. Într-adevăr, în epoca Internetului şi a comunicării instantanee literatura trebuie să se reinventeze, pentru a continua să fie semnificativă. Şi se reinventează, jucând atuul concreteţii: discursul este asumat de o anume generaţie, dintr-o anume zonă, evocând polifonic parcursuri autobiografice în mare parte similare, din care se altătuieşte o poveste de viaţă care, prin complexitate şi profunzime, transcende individualul, năzuind către valorile general-umane.

Dacă am reuşit au ba – tu ne judeci, cititorule!

Tudor Păcuraru

26.09.2018 Bucuresti