26Privesc spre cerul senin ca două aripi de fluture şi văd infinitul clipei Învierii. Ochii Domnului, înfloriţi ca două petale printre nori, mă învăluie, simt că plutesc pe o aripa de înger. Văd soarele crud, norii de catifea, mătasea nemărginirii, toate dăruite nouă în clipa morţii şi renaşterii.

          Totul se întuneca, o ploaie măruntă şi caldă îmi mângâie obrajii. Închid ochii şi îmi amintesc de lacrimile Domnului, lacrimi cu gust de venin, aprinse şi crude, arcuite blând pe strigătele din Grădina Ghetsimani. O tăcere de cremene şi un sfârşit de lume se împletesc în fulgere ciudate. Speranţa şi deznadejdea se topesc în glasul neauzit de nimeni. Tunete negre străpung necuvintele, aud biciul care loveşte fără milă, aud glasul care suferă în sine pentru omenire.

          În depărtare, pe cer, flăcări roşii par a se naşte printre fulgerele amare.Văd umerii care poartă în tăcere crucea pe drumul Golgotei, văd fruntea însângerată, încununată de spinii lipsei de credinţă, văd palme sângerânde. Aceste mâini ne dăruiesc mântuirea, aceşti ochi înlăcrimaţi ne spală pacatele, urcându-şi privirea către cer. Dumnezeu a ascultat glasul Său şi ne-a dăruit nouă, prin suferinţa Fiului, darul purităţii.

          Un trunchi de copac, străpuns de anii mulţi, scoate un zgomot asurzitor. Îl privesc cu milă şi îmi amintesc de lemnul crucii. Scoarţa veştejită mă întristează, mirosul de pământ crud şi obosit mă face să simt greutatea crucii. Aş vrea să ridic pe umerii mei firavi trunchiul neajutorat pentru a simţi greutatea pe care Domnul Iisus a simţit-o. Mângâi copacul, căutând urmele braţelor care l-ar putea purta în chip de cruce. Simt, parcă, urmele de cuie, pătrunzându-mi în suflet…

          Aş vrea să plâng, pentru a simţi gustul paharului cu venin… În el sunt cuvintele grele ale trădării, sunt strigăte, neîncredere, speranţă,

privire întoarsă şi apoi căzută în neant. Picioarele mi se prăbuşesc, mâinile mi se sfărâmă de neputinţă…

          Dintr-o dată, totul s-a luminat, florile de mătase işi ridică braţele spre cer, ca într-o rugă, printr-o minune soarele străbate limitele imaginaţiei şi totul învie în mine şi în jur. Domnul renaşte în noi în fiecare clipă de speranţă, în fiecare zâmbet, în fiecare faptă bună, în fiecare cuvânt care străbate cu aripi dulci drumul de la moarte la viaţă.

 Maria Şerban

– Cls. V-a 

Şcola cu clasele I-VIII Aghireş Fabrici