Francisc Pacuraru -Tudor Pacuraru  , Tata si fiu , „martori” si „actori”  in aproape 25 de ani dintr-o istorie complicata a Romaniei Spune Nicolae Baciut , Scriitor , Critic Literar  si Directorul Editurii  Vatra Veche Targu Mures , cel care a realizat Copertile si Prefata cartii „Francisc Pacurarunu nu  a fost preocupat doar de istorie , politica , literatura , ci a fost, indiscutabil , si o constiinta  a veacului sau .Una lucida , detasata  si nicidecum inregimentata , dincolo de rigori profesionale , administrative , diplomatice ” si continua Nicolae Baciut „Aceasta carte postuma aparuta prin grija fiului sau Tudor Pacuraru , aduna texte care se circumscriau interesului pentru istorie al autorului . Dar cum nici aschia nu sare departe de trunchi , cartea poarta doua semnaturi ,tata si fiu , pentru ca „regia”discursului narativ  este pusa sub semnul dialogului , a confesiunii provocate , prin intrebari in asa fel incat , intr-o retorica socratiana , sa se ajunga la esente , la idee , la adevar „

Pentru cine nu stie  reiau cateva repere biografice ale autorilor .

 FRANCISC PACURARU 

 Am descoperit  ca “radacinile”  lui Tudor Pacuraru sunt  puternic  “infipte” in Ardeal  de unde provin parintii sai  Francisc Pacurariu  ( scriitor si diplomat) si Doina Maria Pacurariu ( eseist , traducator si filolog – pana in anul 1990 la Catedra de limba spaniola a Universitatii Bucuresti .

      Francisc Pacurariu  s-a nscut in  comuna Teaca  din judetul Bistrita Nasaud  iar  astazi a fost publicata  Hotararea Consiliului Local al comunei  prin care se atribuie  ( pentru merite culturale deosebite) numele Francisc Pacurariu  principalei  Piete a Comunei Teaca .

      Una dintre acele carti se intituleaza  “Geneza”  autor Francisc Pacurariu si este un roman aparut la editura Dacia – Cluj Napoca in anul 1983 . De asemenea a mai scris  urmatoarele romane : Furtuna sub Detunata  -1957, Labirintul  1976 , Ultima Calatorie a lui Ulise  1976, si Tatuajele nu se lasa la Garderoba -1982.

      A mai publicat  6 volume de versuri  astfel : Psalmii Nelinistii-1942 ,Privelistile Lumii-1967,Ochean Simplu-1972, Razvratirea Desenatorului de Cercuri -1974, Solstitiu de Iarna -1977, Omul bantuit de Cuvinte -1980 .

       Doresc sa precizez  ca familia Pacurariu  a avut parte  de  un sfert de veac de  peregrinari diplomatice peste hotare astfel ; 1) Consilier cultural la Belgrad  1956-1957  2)Consilier la Roma 1958-1959  3)Ministru plenipotentiar in Argentina si Uruguay 1960-1964 4)Ambasador  la Atena si Nicosia1968-1973.

TUDOR PACURARU 

 In cartea mea intitulata „Oamenii Generatiei mele ” in care Prof Tudor Pacuraru  mi-a facut onoarea  de a fi unul din „eroii generatiei mele „autorul spune  „Sunt un copil al Războiului Rece, la leagănul meu ursitoarele s-au prezentat în cămaşă verde, cu diagonală. Şi ţineau în mână briciul, sticla şi Beretta: la acea vreme, Eichmann, arhitectul Holocaustului, umbla liber prin Buenos Aires. Mult mai târziu, l-am întrebat pe taică-meu, scriitorul Francisc Păcurariu, de ce el, altfel un om blând şi pe deasupra poet liric, are o figură atât de cruntă în fotografiile de la depunerea scrisorilor de acreditare;” si mai departe „ Încearcă deci, cititorule, să-ţi transformi limitele în valori – aceasta e adevărata măsură a calităţii tale de om. Iar atunci când dai de un om incapabil să-şi depăşească scăderile, fereşte-te: e dovada unei neputinţe care, cel mai adesea, se depune în sufletul acestor nefericiţi sub forma unor straturi groase de ură.”

Pentru cei ce doresc mai multe detalii din biografia prof Tudor Pacuraru , va recomand  sa lecturati cap 20 al cartii „Oamenii Generatiei Mele ” autor Vasile Dragomir  aici  :

„OAMENII GENERATIEI MELE” ,TUDOR PACURARU-UN INTELECTUAL „DE RASA”,SCRIITOR SI CRITIC LITERAR SI ……..BIOGRAFIA DOMNIEI SALE !!!

                                                                             VINOVAT DE PATRIOTISM

                                                                                         PREFATA

În dezmățul ierarhiei valorilor, după decembrie 1989, a început o adevărată vânătoare de vrăjitoare. Scriitori importanți deveniseră peste noapte stigmatizați, puși la zid, pentru fapte care toate aveau un singur vad: colaborare cu regimul comunist. Ce însemna „colaborare cu vechiul regim” e greu de definit, fiindcă, dacă e să o spunem pe cea dreaptă, și tăcerea a fost complice, iar despre curajoși în țară, cel puțin din lumea literară, nu se prea putea vorbi, cu puține excepții. Cât de „disident” era Mircea Dinescu, de pildă, dacă publica în vara lui 1989 cartea „Moartea citește ziarul” și îmi dădea un interviu care a fost publicat în „Steaua roșie”, organ județean de partid din Mureș.

Unor scriitori cu cărți lăudate de „elita” criticii literare de la acea vreme nu li se mai recunoștea niciun merit, era suficient să fi scris, pe lângă o operă incontestabilă, și „Mitrea Cocor”, ca să fii scos definitiv din literatură, din manuale și supus oprobriului public.

Între cei care au „beneficiat” de un astfel de tratament s-a numărat și Francisc Păcurariu, căruia nu i se mai recunoștea nimic, ba chiar era acuzat de a fi scris „literatură oportunistă”, „roman patriotic”, și de faptul că „înţelege trecutul eroic, demn şi nobil, ca un prezent perpetuu, în virtutea unei sarcini propagandiste: nu uita că eşti român!”.

E greu de înțeles cum cineva care pretinde că se respectă și cere să i se respecte judecățile de valoare consideră patriotismul ca un păcat/delict literar, maculând astfel o întreagă literatură, de la Enăchiță Văcărescu la Eminescu, de la Nicolae Labiș la Adrian Păunescu.

Tema a ajuns criteriu estetic! Nu contează ce ai scris, dacă ești vinovat de… patriotism!

Firește, patriotismul nu poate fi confundat cu osanalele de partid, ele sunt o altă categorie, care s-a exclus singură, nemaifiind nevoie de sentința cuiva.

Francisc Păcurariu nu a fost preocupat doar de istorie, politică, literatură, ci a fost, indiscutabil, și o conștiință a veacului său. Una lucidă, detașată și nicidecum înregimentată, dincolo de rigori profesionale administrative, diplomatice.

Pe Francisc Păcurariu l-am cunoscut prin „Labirintul” („Labyrinth”) său în engleză, pe care-l citisem ca să-mi exersez engleza mea începătoare, în anii adolescenței. Așa am descoperit un autor care m-a impresionat prin tumultul biografiei sale, una racordată mereu la istorie, nu ca spectator, ci ca parte a ei.

Mai era ceva ce m-a făcut să-l simt aproape: originile sale ardelenești, fiind de la Teaca, la nici cincizeci de kilometri de satul meu natal.

M-a intrigat mai apoi, modul în care a fost executat și pus într-o galerie de stigmatizați.

O simplă trecere în revistă a operei sale îl exclude dintre cei care au colaborat la propriu și dezgustător cu regimul comunist. Demnitățile publice pe care le-a avut Francisc Păcurariu de-a lungul activității sale  profesionale n-au cumulat și lucruri reprobabile. Ba, dimpotrivă, ca și în cazul altor scriitori trecuți prin exercițiul diplomației, el s-a distins prin cultura lui și prin felul în care s-a raportat la istoria naținală, cu viața sa, cu scrisul său.

Această carte postumă, apărută prin grija fiului său Tudor Păcurariu, adună texte care se circumscriu interesului pentru istorie al autorului. Dar cum nici așchia nu a sărit departe de trunchi, cartea poartă două semnături, tată și fiu, pentru că „regia” discursului narativ este pusă sub semnul dialogului, a confesiunii provocate, prin întrebări în așa fel încât, într-o retorică socratiană, să se ajungă la esențe, la idée, la adevăr.

Povestirile nu sunt nici jurnal, pe care Francisc Păcurariu nu l-a mai scris, nici transcrierea unei înregistrări.

E recuperarea din memorie a unor conversații purtate cu câțiva ani înainte de căderea comunismului (1979-1986) între tată și fiu, nu ca la Hanul Ancuței, ci în locuri de notorietate din Bucureștiul acelor ani: Herăstrău, Grădina Bordei, Sapira (Bufetul Casei Scriitorilor), ele însele cu istoria și încărcătura lor simbolică, la o bere, feriți de ochii lumii, în văzul lumii..

Cele trei „povestiri” gravitează în jurul unor toposuri în geografii diverse, în circumstanțe diplomatice: Budapesta, Buenos Aires, Atena.

Prima „povestire”, e una care detaliază aspect legate de anul 1956, în contextul contrarevoluției din Ungaria, din perspectiva misiunii diplomatice a lui Francisc Păcurariu.

Mărturisirea, dincolo de documente și versiuni oficiale, aduce date personale, de experiență trăită, despre atmosfera de revoltă anticomunistă ungară și conexiunile ei cu situația din celelalte țări aflate sub influență sovietică. Detaliile, nuanțele, aduc într-o lumină nouă înțelegerea evenimentelor, dintr-un unghi nou și într-un orizont limpede.

 Francisc Păcurariu se dovedește a fi foarte bine documentat, fiind deopotrivă istoric și un veritabil analist politic, preocupat să ofere date suplimentare pentru reconfigurarea adevărului istoric. Situația diplomației românești din Ungaria acelei perioade este evaluată și în dimensiunea sa etnică și în cea politică din interiorul ei, de diplomatul Francisc Păcurariu, încă tânăr și nepregătit să se confrunte cu „subtilitățile” și mijloacele staliniste. „Povestirea” reconstituie o parte din activitatea diplomației românești la Budapesta, într-un context internațional încă încrâncenat.

Ceea ce e surprinzător în această „povestire” este proiecția comparatistă: 1956 – Budapesta – 1989 București, cu argumente greu de respins.

Aventuri în Țara-de-Argint, a doua secțiune a cărții, se oprește asupra unei alte experiențe din cariera diplomatică a lui Francisc Păcurariu, cea din Argentina, unde, déjà, e prezent și Tudor Păcuraru, martor al unor întâmplări neînțelese la vârsta lui de atunci, dar lămurite într-o retrospectivă confesivă, cu nuanțe și precizări inclusiv identitare. Precizări care i-au marcat viața și ale căror fumigene se mai zăresc încă și în prezent.

Pentru că Tudor Păcuraru clarifică acuze care au marcat nu doar traseul profesional al tatălui, ci și pe al său. Grăitor, în acest sens e chiar titlul care încheie „povestirea”:„Epilogul: certificatul rasial”.

Etapa Buenos Aires este, pentru destinul diplomatic al lui Francisc Păcurariu, ca și pentru istoria națională, o etapă a deconturilor într-o zonă în care au rămas încă destule lucruri de limpezit. Pe câteva dintre ele le pune în lumină Francisc Păcurariu, sub tirul curiozităților interrogative ale fiului.

Cartea se încheie cu „A doua bătălie de la Salamina”. În esență, lucrurile se derulează în conexiune cu ultima misiune diplomatică a lui Francisc Păcurariu, cea de la Atena, care însă este o veritabilă analiză a perioadei de după venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, atât sub aspectul politicii interne, cât și al celei externe.

Dezvăluirile din această „povestire” au toate elementele senzaționalului, multe dintre informații fiind puțin cunoscute de publicul larg, ori transmise deformat, de către cei interesați să nu se afle adevărurile care au marcat devenirea noastră, ca popor.

„Povestirile” din această carte nu sunt de… povestit, (chiar dacă îi dăm crezare lui Adrain Cioroianu: „Istoria, cea mai frumoasă poveste”), ele sunt de parcurs într-o grilă mai puțin literară, sunt mai degrabă un document care adaugă pagini noi la o istorie a diplomației românești, dincolo de fațadă, din culisele ei atât de zbuciumate.

„Sindab corăbierul” îl readuce în actualitate pe Francisc Păcurariu, nu doar ca invitație la lectură, ci și ca o necesitate a reevaluării unei opere, a unui destin de scriitor și diplomat.

                                                                                    NICOLAE BĂCIUȚ

 Observatie ,

Daca vor fi intrebari  comentarii  solicitari  de carte acestea se pot face pe site-ul personal de la adresa  de corespondenta : contact @vasiledragomir.ro . Toate vor fi trimise autorului !!!